Scrisul, o curtezană capricioasă

Interesante lucruri se întâmplă cu mine și scrisul meu de când am început să scriu pur și simplu, fără inspirație sau muze subtile.

Scriu când trebuie și când vreau, pentru că îmi place și pot. Ideea de a scrie când mă cuprinde inspirația a apus și anii care mă despart de această convingere îmi arată doar că am devenit o scriitoare matură. Acum știu că scrisul este în mine și trebuie doar să îl chem. Nu trebuie să mai rostesc incantații și rugăciuni către o curtezană capricioasă, care să-mi îngăduie un dram de fericire doar când astrele sunt aliniate și perfect luminate de lună. Acum eu sunt stăpână. Eu zic hai și ea se prezintă docilă pe pagină, în toată splendoarea goliciunii ei, întinsă în rânduri paralele, eterogen țesute cu ceea ce vreau să spun și cum vreau să o fac.

 

the-night-muse-darwin-leon

Era, într-adevăr, mult mai senzuală relația noastră în trecut, când scrisul îmi părea o curtezană, iar eu trebuia să o seduc, să îi promit pagini pline înainte ca ea să îmi permită sa ii văd măcar glezna. Sufeream și presimțeam plăcerea paginii scrise imediat ce reușeam să apuc un colț de idee și să o îndes cu teamă în cerneala stiloului, nu cumva să o risipesc în gânduri volatile. Era un joc erotic pe care l-aș fi trăit zilnic, însă curtezana era mai mereu indispusă. Își cunoștea exact valoarea și nu se lăsa înduplecată cu mărunțișul patimilor mele. Uneori porneam la drum de una singură, doar cu dorința de a încredința paginii ceva, orice, să știu doar că nu am trăit zile în zadar și că scrisul meu nu este doar o formă de refugiu, ci și de exprimare.

Au fost multe și seci încercările mele nebinecuvântate de lasciva curtezană și destul de puține tandemurile noastre pe care le reciteam și retrăiam de parcă doar atunci când le creasem trăisem cu adevărat. Ambele experiențe au săpat adânc în mine dorința, voința și misterul scrisului. Constat că nu e de ajuns să vrei să scrii. Trebuie să auzi acel glas ademenitor care îți promite satisfacții unice odată ce vei plonja în pagina albă. Trebuie să-i dai ascultare și să îi faci pe plac, până când glasul muzei devine propria voce, voință, ființă.

Sunt încântată de acestă devenire neplănuită. Citesc în ea trecutul și viitorul de parcă scrisul însuși ținea în palme destinul meu, dinainte ca eu să fi învățat alfabetul. Oriunde aș fi pe lume, oricât de extreme mi-ar fi trăirile sau de liniare, oricare mi-ar fi visele, totul începe și se sfârșește prin scris, ca un sigiliu care-mi validează viața. Uneori mă lepăd de scris, ca și când, acum că îl posed, nu mi-ar mai fi de folos, ca și când și-ar pierde temporar sensul și mă comport ca o victimă nemângâiată a promisiunilor lui deșarte. Alteori nu mai înțeleg de ce trebuie să scriu, de ce nu pot pur și simplu să fiu. Însă asta se întâmplă de obicei când uit cine sunt și încetez să fiu fidelă mie însămi.

Scrisul are întotdeauna puterea să mă ridice, ca o pereche de cârje solide, să mă reînvețe să merg, ca un antrenor dedicat, să mă ajute să văd dincolo de prezentul impas, ca niște ochelari cu dioptriile potrivite, să dea sens totului, ca și când nimicul nici n-ar exista. De aceea am și ales să-i dăruiesc o parte din mine. Definitiv.

Sursa foto The night muse

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *