Cărţile se scriu singure

Constantul meu vis, unica dorinţă pe care mi-o puneam în gând când îmi băgam în sân un puf de păpădie prins din zbor, când apăsam cu degetul mare în zaţ, pe fundul cănii de cafea, când suflam în lumânările de pe tortul aniversar sau atunci când anii predau ştafeta unul altuia, dorinţa care-mi venea în gând fără s-o caut nici măcar o clipă, era „să-mi public cartea”.

birds-on-wire-1-noon-gurmeet-singh

Privind în urmă, contemplând panorama anilor care sunt încă în număr rezonabil în buletinul meu, realizez că strădania şi împlinirea după fiecare pagină scrisă, mândria după fiecare frază bine conturată, regăsirea după fiecare carte citită, toate câte le-am provocat ori respins, toate au fost călătoria mea. Momente înlănţuite care au trasat conturul meu. Nu o bucată de carton şi hârtie mi-a adus fericirea, ci anii care mi-au îndreptat paşii spre pagini goale ca şi acestea.

Am închis cartea folosită pe post de paşaport la ieşirea din oraşul vieţii mele şi am traversat graniţa ajutând un pasager clandestin să treacă neobservat în noua mea viaţă. Scrisul este în continuare personajul principal al multor pagini, ecoul muzical al multor strigăte distorsionate, condimentul fără de care eu n-aş avea niciun gust. Paradoxal,  scrisul este motivul pentru care numele meu urma să mai apară şi pe alte coperţi, pentru că doar din cauza lui reuşesc să fiu ce mi-am dorit.  

E posibil ca hazardul să mă fi adus pentru prima oară faţă în faţă cu o pagină goală, ca apoi instinctul să mă îndemne să rup o bucată de viaţă din mine pentru a-i acoperi goliciunea şi, în final, să le abandonez pe amândouă aceluiaşi hazard. E la fel de posibil să fi găsit prin scris unica formă de terapie care să mă ajute să mă cunosc mai mult decât îmi permite miopia sau să desluşească fiinţa aceasta care sunt. S-ar putea să fi fost scris în stele despre menirea mea încă de dinainte să mă nasc şi, oricât de mult aş fi încercat să mă opun, aş fi sfârşit răpusă de cuvinte.

Spring Garden I (1)

 

De fapt, nici nu contează cum am ajuns aici; e mult prea târziu şi pentru ou şi pentru găină, iar eu, cu certitudine, nu mai am nimic de obiectat asupra originii scrisului în viaţa mea – îmi curge în vine, îmi dă sens şi, aranjate de sus în jos, cuvintele mă pot scoate din orice prăpastie. Cărţile pe care le-am scris intenţionat, adică cu gândul la produsul finit, cu coperţi şi titlu, sunt dovada citeaţă a faptului că nu mă pot împotrivi niciunui rând – rând după rând până la Sfârşit.

Aşa cum simt că n-aş putea vreodată scăpa de nevoia de a scrie, simt că tot ce scriu încetează să fie al meu odată scris. Orice text recitesc, îmi este familiar, ca şi când l-am mai citit cândva, demult, însă probabilitatea ca eu să-l fi scris, mi se pare fantastică. Nu am nicio explicaţie pentru acest adevăr. Sute de pagini cuprinse acum uniform între coperţi ce-mi poartă numele sunt independente de mine, de parcă s-ar fi scris singure, folosindu-se de mâinile mele, lăsându-mi drept răsplată doar nevoia de a scrie.

 

Surse foto: Gurmeet Singh şi Janice Trane Jones

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *