Povestea nescrisă a frăguţelor

Nu ştiu dacă vreodată le-au fost închinate frăguţelor câteva pagini de literatură, însă ştiu sigur că le voi dedica eu câteva rânduri, acum, în timp ce gustul lor încă se mai confundă cu o muză a simţurilor.

Niciodată, în toate plimbările mele în natură şi pe munte în particular, n-am avut parte de asemenea spectacol de dulci arome şi pigmentate creaturi (cu siguranţă nu m-am plimbat eu suficient). Da, creaturi, pentru că frăguţele mi-au părut reprezentarea idilică a feminităţii în natură.

fragute

Până astăzi, credeam că frăguţele sunt nişte fructe rare, întâlnite în cele mai surprinzătoare locuri şi cresc maxim câte zece într-un loc, atât cât să te bucuri ca un copil care a gasit în noiembrie cadoul de Crăciun pitit de mama printr-un cotlon al casei, să le simţi dulceaţa şi să te întristezi că n-ai găsit mai multe. Prin dimensiunea lor, vor parcă să te convingă să le laşi să mai crească şi, prin locurile alese parcă intenţionat să crească, te provoacă la un joc de v-aţi ascunselea.

Mai devreme am ajuns în acest petec de rai, împădurit cu brazi simetrici şi neclintiţi, udat de un pârâu neastâmpărat de munte, cu malurile literalmente acoperite de tufe de fraguţe.  Pe primele pe care le-am zărit, fiica mea şi mama ei, le-am mâncat pe nerăsuflate, ca pe un cadou lăsat de natură în semn de bun venit. Ne-am simţit nişte norocoase cu asemenea primire, însă curând ne-am dat seama că eram nişte răsfăţate. Oriunde ne îndreptam privirea, alte zeci şi zeci de surori frăguţe îşi arătau culoarea de sub pălării asortate cu însăşi pădurea.

Întreaga zi și-a schimbat sensul pentru mine, mutându-mi gândul de la citit și contemplat pădurea, la compania neașteptată a frăguțelor. Am renunțat la toate așteptările de agrement ale week-end-ului și am pornit, eu și o găletușă, într-o parfumată aventură. Le zăream roșul aprins pe sub streșini de frunze, le urmam tufă după tufă, prin locuri abrupte, pe malul pietros, fără să-mi dau seama cum piciorul îmi aluneca printre bolovani, cum pielea mi se ardea sub soarele de cuptor, cum urzicile îmi zgâriau brațele în expediția mea pe tărâmul frăguțelor. Paznici sute, cu lănci subțiri și aripi transparente protejau parcă de intruși domnițele frăguțe, împungând haotic orice se apropia de fragilul lor așezământ.

La finalul unei seri și al unei dimineți, am sfârșit cu câteva găletușe de frăguțe captive, cu brațele urzicate, cu nasul ars de soare, cu spatele pișcat de insecte pădurețe și cu o poveste dulce despre niște fructe fermecate.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *