Trăiesc un (ne)sfârșit șir de începuturi

Am trăit treizeci și de ani pe traiectoria unei pietre aruncate peste apă, care face din loc în loc cercuri mari, din ce în ce mai mici. Așa am trăit și eu, circular. În fiecare perioadă din viața mea am trecut de mai multe ori prin același loc, atât cât să nu-mi uit itinerariul. Și mi-e bine. Apreciez detaliile unei astfel de experiențe. Ajung mereu acolo unde o particulă s-a desprins de mine și pierd alta pe drum și tot așa la nesfârșit, adică până la sfârșit. Sper să n-amețesc!

Circulară și sinusoidală ar fi și mai bine descrisă înaintarea mea prin viață, dacă aș fi nevoită să fac o schiță, să mă fac și mai bine înțeleasă. Sus-jos este singura metodă de deplasare pe care o stăpânesc, prin care pot evolua. N-a fost niciodată altfel pentru mine! Continuările și sfârșiturile mă plictisesc de moarte și transformă orice perspectivă în capăt de drum. N-am cum să merg înainte dacă n-o pot lua mereu de la capăt. Ironic, nu? Mă îndrăgostesc de mine, de oameni și de lume în aceeași măsură în care mă satur de toate și de toți și doar un nou început mă poate face să mă răzgândesc la (ne)sfârșit. O explicație răsuflată a acestei atitudini ar fi ”după ploaie vine soare”, însă n-am de gând să-mi răsuflu frumosul text și distinsa revelație.

 

ranbow_mandel_circles

 

Cel mai puternic argument în defavoarea acestei manifestări a spiritului este că la fiecare început am același sentiment de întotdeauna, așa cum fiecare continuare îmi pare să nu-și mai sfârșească plictisitoarea insistență. Cu alte cuvinte, deși sunt conștientă de acest plai mioritic (ca să-l bag în discuție și pe Blaga, nu de alta), deși îmi sunt la fel de familiare văile precum și înălțimile, deși am luat la cunoștință repetabilitatea acesui fenomen, de câte ori mă aflu la început de drum, am sentimentul că începutul nu se va sfârși nicioadată, iar atunci când simt cel mai tare nevoia unei schimbări, simt că aceasta nu va apuca să se mai producă vreodată.

Sunt prăpăstioasă în aceeași măsură în care sunt optimistă și încă nu am învățat să fiu pur și simplu gheață la mal (nu găsesc o expresie similară acestui echilibru). Sunt ca o balanță care niciodată n-apucă să își anuleze greutățile, să se relaxeze la punctul 0. Stările mele firești sunt entuziasmul și epuizarea, în ambele cazuri căutând senzația de pură relaxare, pe care încă n-am apucat să o experimentez. De ce nu regret mai profund această lacună emoțională, este pentru că ambele variante de expresie a sinelui meu, ajunse la limită (cea a entuziasmului sau a epuizării, cum spuneam), se manifestă prin scris. Probabil că starea aceea de respiro după care eu alerg ca după fata morgana nu este creatoare, pur și simplu este ușurare.

Simt că prețul scrisului este exact lipsa unei ușurări, că singura ușurare pe care o pot simți se petrece atunci când scriu.

O iau din nou la drum, de data asta cu Hugh Laurie, cel care e responsabil de coloana sonoră a ultimelor mele zilele de vară. Presimt că va veni Crăciunul și eu tot în compania lui voi fi. Noroc că a cântat și colinde

 

 

Mi-au prins bine parantezele. Mi-era dor de ele, însă le voi lăsa pe banca de rezerve pentru următorul text de început.

 

Pictură de Michael A Coleman

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *