Peisaj corporatist suprarealist

“Peisajul este pe atât de rar întâlnit de mine în ultimul timp, pe cât de des l-am descris în textele mele.

Senin ce acaparează cerul, o lună conturată perfect în ultimul pătrar, luceafăr solitar în colţul tabloului. Eu, confortabil legănându-mă într-un balansoar pe balcon, la al patrulea etaj al unui hotel de patru stele, admir puzderie de făclii pe cerul selenic. Nimic de adăugat, totul firesc, cu atât mai mult cu cât eu remarc această scenă mai veche decât lumea, în rest aparent nesemnificativă.

Întotdeauna un astfel de peisaj mă îndeamnă la analiză, mă forţează să iau o decizie: sunt eu suficient de concretă, de plină, să pot cuprinde această întindere dumnezeiască? Mă transform în contemplaţie doar când simt sub picioare pământ străin? Sunt eu însămi sau cer întăriri (ex. muze, alcool, nostalgie) când ar trebui inventaţi termeni noi pentru nesfârşita noutate ce mă înconjoară? Neimportant. Atâta timp cât sunt fericită, nu contează dacă văd prin propria putinţă sau am împrumutat de la tine un binoclu.

big-city-moon-valerio-ventura

Mi se poate întâmpla ca într-un decor proaspăt descoperit să găsesc de cuviinţă a impersona pe altcineva. Fantezia titrează scena cu versuri, regizorul pretinde intonaţie, atitudine, iar pijamaua se transformă într-un costum extravagant. Personajul Eu îmi pare prea mărunt să joace în această piesă, doar un actor cu cel putin un Oscar mi se pare mai potrivit să ocupe locul din balansoar. Inutil. De fapt, nu merită să consum timp şi energie pentru alegerea celui mai potrivit personaj capabil să admire. Nu-mi pasă cine, ce, cum sunt eu, atâta timp cât mă simt împlinită impersonându-mă pe mine.

Oricât de puţin familiară aş fi cu lumea în care trăim, de fiecare dată când un nou loc mi se dăruieşte în întregime, fără rezerve, recunosc în această întâmplare Universul care cooperează cu universul meu (a se nota ca Universul cel mare este cu majusculă şi universul meu, mai umil, cu literă mică). E răbdător, nu-l grăbeşte niciun cronometru, aşteaptă cu pasu-i măsurat să deschid ochii şi să văd. Aceasta este partea culminantă. Ridic privirea şi devin conştientă de ce se află chiar în faţa mea. Nu trebuie să străbat întreg mapamondul ca să ajung să-l apreciez.

Rezolvăm ecuatii cu multe necunoscute, ne folosim de teorii contradictorii, facem scheme întortochiate despre cer şi pământ, ca să mai tragem încă o concluzie. Toate câte le vrem şi le cerem sunt deja acolo, în aceeaşi piesă familiară, scrisă de cel mai talentat dintre necunoscuţi. Trebuie doar să ne revendicăm partea, să trăim ca şi când am fi primit deja rolul, iar mulţumirile noastre devin aplauze neîncetate în cinstea acestei capodopere.

De fiecare dată când părăsesc universul meu fizic, fie şi pentru o noapte, mă aştept la o minune cât de mică. De obicei primesc mai mult decât cer. Peisaje numai bune de pictat în cele mai cuprinzătoare cuvinte, oameni plini de viaţă şi mister, eu de o altă vârstă, cuvinte care animeaza ecranul, chiar dacă nu în scopuri precise, ci cel mult pentru a înlesni o confesiune.”

 

Acest text a fost scris în urmă cu şapte ani, la etajul al patrulea al Hotelului Apollo din Sângeorgiul de Mureş, într-o noapte luminoasă, după o şedinţă prolifică de vânzări a managerilor din Ardeal. Eram încă manager pe vremea aceea, visam să scriu cândva încă o carte, habar nu aveam că voi scrie una fix despre seri ca şi aceea. Eram corporatist fără viză într-o lume pe care nu o căutasem, dar care se poticnise în drumul meu spre maturitate. Mult timp a opus rezistenţă, stând neclintită pe harta mea.

Pictură de Valerio Ventura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *