De-ar fi să nu mai scriu

 

Şi de ar fi să nu mai scriu, ce, n-aş mai putea să mă bucur de-o lună plină? Să respir aer puternic de munte sau să gust frăguţe coapte de pe malul pârâului? Să nu mai pot simţi viaţa prin cuvinte, să o trăiesc doar prin fapte, imagini, sunete, gusturi? Să nu mai tânjesc după pagini goale, ci doar dupa zile şi fapte? Ce fel de viaţă ar fi aceea, iar eu, ce fel de om?Cum ar fi dimineţile în care să nu planific niciun minut pentru cuvinte scrise, dar seri de iarnă albă, călduroasă, fără gândul că în Ajun voi scrie despre culori şi strălucire? Ce fel de mamă aş fi dacă nu i-aş lăsa copilului meu amintirea copilarie lui privită prin mângâierea cuvintelor mele? Nu cunosc acea mamă. Nu cred că sunt eu.

Ce aş lăsa în urma mea, dacă nu cuvinte? Zile muncite, proiecte finalizate, drumuri umblate şi paşi întorşi spre casă? Atât? E destul pentru cineva doar atât? Mie mi se pare fără gust. Tot flămândă aş rămâne.

no-words-serie-triangulismos-2011-alicia-hernandez-de-coll

Scriu şi îmi imaginez că nu scriu şi mă întreb, ce aş face în timpul în care nu aş scrie? Timpul acela s-ar întoarce în sine, s-ar anula? Sau aş putea continua să exist, ca şi când scrisul n-ar fi fost vreodată al meu? Şi chiar aşa, dacă într-adevăr nici n-a fost? Atât de relativ întregul argument, dorul şi chiar şi scrisul.

De-aş uita de ce am scris, de-aş uita cum e să-mi doresc să scriu ceva, orice şi să merg mai departe desculţă, fără papucii scriitoarei, liberă de obligaţii.

Mă sufoc de atâtea cuvinte, pături interminabile de texte despre orice credeam că există pe lume şi despre tot ce habar nu aveam că poate exista. Mă împiedic în mormane de cuvinte pe care niciodată nu mă voi opri să le culeg, să le aleg şi să le înţeleg sensul. Vorbesc cuvinte fără noimă, le aud cum îmi părăsesc buzele şi cum se dizolvă aproape instantaneu în aerul dimprejur. Aud cuvinte pe care nu le ascult, ci doar le văd cum umplu spaţiul dintre oameni, fără să aibă vreun impact măcar asupra unei singure zile.

Omenirea s-a săturat de cuvinte, nu mai are răbdare pentru ele. Vrea să vadă imagini, acţiune, SF, şocant. Cuvintele mai pot şoca atât de puţin în comparaţie cu ce poate impresiona ochiul. Eu am temerile mele legate de viitor, de felul în care copilul meu va experimenta această lume în schimbare. Poate nici nu voi fi capabilă să o înţeleg peste câţiva ani, vreo zece, şi nu voi putea să simt prin ce va trece fetiţa mea făcându-si un viitor.

Poate doar simt că îmbătrânesc şi nu îmi mai înţeleg propriul viitor.

Poate doar am ajuns la saturaţie de cuvinte şi nu mai înţeleg de fapt Nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *