Suntem consumatori de momente

Da, asta simt de multă vreme şi abia acum reuşesc să identific sentimentul aceasta de foame atât de greu de satisfăcut.

Aş vrea să generalizez foamea, să îi dau un caracter general, social, însă este atât de puternic prezentă în mine, încât chiorăitul maţelor mi-ar acoperi orice discurs la persoana întâi plural. Personal, consum zile la pachet, ofertă specială 5 în 1 (săptămâna de lucru) şi cheltui tot ce am, răbdare, dorinţe şi aşteptări nemăsurate pe cele 2 zile de final de săptămână, pe care le tratez ca fiind nesfârşite.

Câteodată reuşesc să consum literatură, aşa, între două coperţi, cu sentimente stârnite, cu păreri împărtăşite şi flash-uri memorabile din text, rătăcite de-a lungul săptămânilor post-lectură. Însă, de cele mai multe ori, consum articole, păreri, informaţii, recenzii, critici, toate de-odată, despre orice subiect se nimereşte să fie postările prietenilor mei pe Facebook, indiferent de autenticitate, veridicitate şi mai ales indiferent de conţinut. Informaţiile defilează prin faţa ochilor mei din zori şi până-n noapte, agăţându-se de privirea mea prin cele mai inovative tehnici de marketing online, offline, on-the-line. Tot ce fac este să dau click pe fiecare mănunchi de pixeli care rezonează cu curiozitatea mea şi, de ce să nu admit, cu fricile mele – uneori dau click gândindu-mă că, dincolo de titlul perfect îmbibat în SEO, aş putea găsi răspunsul la toată drama umanităţii şi, implicit la măruntele mele scenarii filosofice.

 

7e74460dd002d3e0d6828be9573bb406

 

Consum marile realizări ale omenirii în aceeaşi măsură în care consum tragediile politice autohtone sau ultimele descoperiri despre reala sau conspirata încălzire globală (mai devreme Leonardo DiCaprio zicea că e reală:). Mă entuziasmez de un individ care a reprodus impecabil “Feeling good” al lui Buble la Vocea României în aceeaşi manieră în care aflu despre promoţia de săptămâna viitoare de la Lidl. Entuziasm domol şi măsurat pentru canapeaua colorată cu care mi-am decorat de curând livingul şi pentru amintirea unor vremuri dragi alături de nişte oameni dragi. Atenţia mi-e solicitată atât de constant, atât pentru fleacuri cât şi pentru lucruri potenţial valoroase, încât cred că mintea mea nu le mai poate trata diferentiat.

Mi-am pierdut consistenţa şi constanţa. Am uitat ce-mi doream să realizez, pentru că toate realizările, în general, ale oricui, despre orice, mi se par consumate cât sunt fierbinţi şi apoi uitate, de parcă nu s-ar fi întâmplat. La fel consum şi eu, acum, pe loc, şi mâine nu-mi voi mai aminti cu ce informaţii mi-am alimentat ziua. Un infinit de fapte, gânduri, revelaţii animă omul acestui prezent, iar el, multiplicat la nesfârşit vorbeşte despre dorinţele sale, aspiră la ele şi le săvârşeşte mai mult sau mai puţin cu succes, ca apoi să arunce înapoi în spaţiu feedback, sfaturi, metode, cum să şi cum să nu, cu imagini, grafice, video, audio, liste, link-uri către şi dinspre toţi cei asemenea lui, încât mi-e practic imposibil să nu ajung şi eu să am o părere despre tot şi despre nimic. Iar toate astea se petrec online.

Nu ştiu dacă există viaţă offline. Mă întreb cine o poate trăi după ce a fost cândva online. Da, am auzit de sabatical şi de retrageri din urban în rural tocmai pentru a pierde legătura cu viciosul wifi, însă nu mi-aş putea asuma aşa ceva decât pentru mine, nu şi pentru urmaşii mei. Eu trăiesc din vremea când online era de domeniul filmelor SF, însă acum sunt conectata în toate privinţele la acest secol, wireless, desigur.

Analizând cele de mai sus, constat că tot acest consumerism se petrece la nivelul minţii, nu la nivelul întregii fiinţe umane. Nici nu mă mir de cumplita cantitate de oboseală pe care o duc cu mine seară de seară către o odihnă idealizată şi atât de imposibil de asimilat.

 

serenity_a_moment_in_time_sand_oil_abstract_nature_painting_by_ishrath_humairah

 

Norocoasă cum sunt, am şansa de a mă întoarce în timp, la rădăcina acestui eu obosit şi obositor, acolo unde îşi are originea, în copilărie, atunci când abia mijisem ochii şi începeam să definesc rând pe rând fiecare stare, nevoie şi descoperire. Prin copilul meu, desigur, care tocmai a aflat ce înseamnă o silabă, existenţa mai multor limbi străine şi faptul că cifre sunt doar zece, îmi încetinesc ritmul haotic şi îi voi impune un tempo cu care să pot ţine pasul. Ar fi atât de neobişnuit să pot valsa această primăvară, fără ca muzica să mi-o ia înainte, lăsându-mi piruetele fără coloană sonoră. Îmi voi menţine atenţia câtre un singur lucru, pe rând, dând ocazia infinitelor voci ce se cer ascultate să vorbească doar celor ce au nevoie să le audă. La fel şi eu, voi scrie doar pentru cei ce-mi caută rândurile. Voi lăsa această primăvară să se înrudeasca încă odată cu primăvara lui Hemingway (“But you knew there would always be the spring, as you knew the river would flow again after it was frozen.”), iar eu, cu ochi, urechi, nas şi gură, mă voi gândi numai la ea. Pentru o vreme… Până când mă voi sătura, până mă voi odihni.

Picturi de Ann Powell şi Ishrath Humairah.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *