Viața nu uită să mă surprindă niciodată

Trăim în era descoperirii de sine și acesta pare să fie domeniul de maxim interes pentru toți înțelepții avizați sau aspiranți. Subiectul, atât de rumegat încă din antichitate, atinge astăzi cote maxime de definire, prin cele mai colorate forme de exprimare lingvistică, stilistică și fizică.

 

Omul acestui secol şi-a îndepărtat demult privirea dinspre religie. Nu o mai consideră leac atunci când suferă şi nici încurajare atunci când speranţa e pe cale să se stingă. A trecut vremea când îşi imagina viaţa de apoi drept răsplată pentru o existenţă trăită după litera bibliei şi nu mai crede că există cineva acolo, în înalturi, care îi urmăreşte fiecare pas, ghidându-l sau pedepsindu-l atunci când îşi pierde calea. Mă refer la omul tânăr, care nu mai serveşte de-a gata cutumele evului mediu şi la adultul echilibrat, social şi apt să-şi poarte de grijă.

Omul de astăzi a devenit realist şi, pentru că dovezile unei vieţi de apoi şi o răsplată în ceruri exista doar la nivel imaginar, niciodată dovedită, şi-a concentrat atenţia asupra sa. El, homo sapiens, trebuie să fie răspunsul. El există, gândeşte, posedă liberul arbitru, împlineşte ceea ce îşi doreşte şi ştie să ceară atunci când are nevoie. Nu mai aşteaptă o rezolvare divină când sufletul îi este greu, ci încearcă să găsească resurse concrete în fantastica lui voinţă de a trăi pentru a supravieţui. Se bazează pe cele două mâini pentru a-şi construi un loc al său pe lume, pe ambiţia sa, pentru a depăşi obstacole şi pe spiritul său pentru a-şi găsi fericirea.

 

img_4280

 

Atât cât am reuşit să descopăr eu din filosofiile noii ere, am aflat multe variante tămăduitoare. Una spune că cel mai bun timp pentru a te simţi împlinit cu adevărat, este acum, iar singura persoană responsabilă pentru această realizare, eşti tu. E inutil să ai aşteptări din partea celorlaţi oameni, pentru că puterea stă în tine şi în energia pe care o transmiţi către univers. Cumva pedeapsa iadului din viitorul apropiat îţi este promisă prin prisma gândurilor tale: dacă eliberezi gânduri negative către acest univers, atunci ele se vor întoarce la tine însutit, la fel de negative şi ai toate şansele să suferi. În schimb, dacă te concentrezi cât poţi de tare şi îţi controlezi gândurile, menţinându-le pozitive, acelaşi univers, imparţial de altfel, îţi va împlini orice vis.

Gândurile, în locul rugăciunilor, sunt purtătoare de pedepse şi uşurare şi ele par a fi lama cu două tăişuri cu care trebuie să jonglăm în fiecare zi. Totul depinde de noi să tăiem urâtul şi neîmplinirea din viaţa noastră, dar cu grijă, să nu cumva să ne tăiem pe noi înşine, prin neglijenţa cu care invităm gândurile în mintea noastra.

Alta teorie spune că suferinţa, cândva dovada supremă a fericirii câştigate, este acum unica stare inutilă şi nenecesară pentru om. Acesta, cred alţii, s-a născut cu tot ce are nevoie pentru a fi fericit, iar suferinţa este nu doar o piedică în calea fericirii lui, dar şi o boală a sufletului. Există teorii care te pot feri de această boală sau mai bine zis proceduri elaborate, pe care, dacă le urmezi îndeaproape, vei ţine suferinţa la distanţă.

 

12371239_1089928961046742_5734810036711001100_o

 

Prezentul, ca spaţiu temporal unic în care existăm, este unicul loc în care ar trebui să trăim, am aflat din alte surse. Nu în trecut, scormonind după amintiri ale unor vremuri stinse şi nici în viitor, după împliniri, pentru că nu ar avea, tot temporal vorbind, posibilitatea să împlinească acest prezent. Cu cât trăim mai mult în prezent, bucurându-ne de ceea ce ni se întâmplă acum, de ceea ce avem acum, fericirea noastră are şanse să existe cu adevărat, să ne răsplătească pentru formidabila forţă de meditaţie, de a ne fi păstrat aici şi de a nu ne fi rătăcit acolo.

Se spune că suntem responsabili pentru tot ce ni se întâmplă pe acest pământ, că suntem unicii capabili să ne provocăm durere şi că nimeni şi nimic nu are această putere asupra noastră. Suntem, in concluzie, propriii demoni şi îngeri care creează sau ne distrug destinul. Nicio altă fiinţă umană nu poate, intenţionat sau involuntar să ne facă rău sau bine. Cum vă sună toate astea?

Personal, căutându-mă pe mine de-a lungul timpului şi dorind să aflu răspunsuri cât mai credibile despre natura umană, am gustat din toate aceste poţiuni şi, cu toate acestea, confuzia mea persistă, deşi nu mă împiedică să experimentez autentice stări de împlinire şi pierdere în aceeaşi măsură. Aş putea lua câte puţin din fiecare, atât cât îmi convine, pentru a-mi asigura o doză de confort, însă toate acele reversuri ale medaliei, pe care aceste revoluţii spirituale le prevestesc, mă lasă în aceeaşi nesiguranţă în care trăiesc dintotdeauna. Ceritudinile mele se tranformă în ipoteze fragile în faţa lor, iar gândurile, care îmi populează permanent mintea îşi cresc coarne ameninţătoare.

Voi în ce vă găsiţi consolarea atunci când viaţa voastră derapează pe drumuri fără marcaje? În familie, copii, iubiţi, ţigări, alcool, filme, socializare excesivă, uitare? Ce vă readuce pe drumul bun şi vă reasigură că totul va fi bine până la urmă? Sfatul unui prieten bun, încrederea în voi, existenţa unui destin, energiile universului, meditaţia, terapia, natura, soarele, arta, creativitatea, cursurile de dezvoltare personală? Dacă toate par la locul lor, sunteţi siguri că aceea este ordinea în care trebuie să fie? Dacă le este deranjata presupusa ordine, sunteţi siguri că nu s-a întâmplat spre binele vostru? Vă întreb, pentru că aş vrea să aflu poate încă alte variante salvatoare, însă dezavantajul este că ar fi atât de personale, încât nu m-aş putea identifica cu ele.

Singurul lucru categoric pentru mine, care până acum nu s-a abătut de la a se întâmpla, a fost promptitudinea cu care viața nu a uitat niciodată să mă surprindă. Așa cum ea, viața, îmi dă drumul în văi, tot ea mă împinge spre culmi. N-a fost niciodată altfel pentru mine. E drept, uneori se ascunde de mine cu insistență, ca apoi, când încrederea mea în surprinderea ei începe să se șteargă, invariabil, apare la orizont mai frumoasă0 și mai generoasă ca până atunci. De obicei ia forma oamenilor pe care îi întâlnesc, cei cu care rezonez fără explicație, care par să aibă o vedere mai bună sau o vorbă mai clară ca a mea și atunci mă pot folosi de gura și ochii lor pentru a decoperi ceea ce eu, cu propriile dotări, nu eram în stare să o fac. Nu-i o religie, nici n-aș vrea să o tratez ca pe una. E doar credința mea că, deși ne naștem și murim singuri, atâta timp cât suntem în viață, suntem în permanență însoțiți.

Prezentul, gândurile, energia, meditația, rugăciunea și toate cursurile de dezvoltare personală, niciunele nu au efectul pe care îl poate avea un om, cu simpla lui umanitate asupra mea. După fiecare astfel de surprinderi, evoluez, mă transform într-o nouă ființă și pot parcurge apoi mii de kilometri de viață fără să îmi mai tune sau cel puțin fără să îmi mai pese că tună.

 

Picturi de Charlotte Hutson-Wrenn

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *