Scriu pentru că nu am încotro

 

Sunt cinci ani și un strop de când am abordat scrisul ca pe o terapie și de când torn amestecuri eterogene de cuvinte prin pâlnia acestui site, ca apoi să le las să se scurgă în propriul ritm spre ochi virtuali. Am cernut viața prin sita verbelor și cu ce a supraviețuit am ridicat, în straturi de proză, un spațiu primitor, în care toate schimbările să îmi pară familiare. De câte ori ajung aici, recunosc textele (nu neapărat autorul) și resimt influența lor terapeutică, însă, făcând retrospectiva motivelor pentru care involuntar ajung să scriu, terapia este doar povestea pe care mi-am spus-o de fiecare dată când scrisul a însemnat eliberare sau regăsire. Fiind un obicei atât de particular, de intim, scrisul sapă adânc și, când iese la suprafață, aduce după sine universuri până atunci neștiute.

Mi-am îngăduit câteva anotimpuri de gândire pe acest subiect, iar concluzia la care am ajuns este că scrisul împânzește întreaga mea lume și că îmi e practic imposibil să îl evit, avându-l mereu în mine ca narator. Am întocmit o listă despre toate atributele lui și ele sunt cele care m-au îndemnat astăzi să mă mai opresc o ultimă dată la această adresă.

Scrisul este martor, este o prezență palpabilă. Sunt eu in fața unei foi cu un stilou în mână, eu cu ecranul laptopului reflectandu-mi-se în ochelari, eu cu telefonul în mână și degetele mari cuprinzând tastatura de pixeli și apoi, după doar câteva cuvinte nu mai sunt singură, sunt eu și textul meu, povestea unor gânduri sau senzații, imaginea unei idei, un concept adus la lumină. La final sunt eu și martorul minții mele, eu în două forme complet diferite de existență. Scrisul este companie.

”Am descris cu lumină cerul stăpânit de stele, cu galben nehotărât luna ce le însoțește, cu fir de cerneală albastrul adânc din fundal.” Da, scrisul are puterea de a transforma o noapte oarecare, cu același cer dintotdeauna, într-o metaforă, într-o senzație de sublim, doar pentru că cineva a avut ochi să vadă culoare dincolo de întuneric. În același fel, mă poate face să îmi imaginez orice, fără măcar să fi văzut vreodată în realitate ceea ce cuvintele transmit dincolo de pagină. Scrisul este infinit creator prin universurile pe care le lasă la latitudinea fiecărui cititor să și le creeze. Scrisul este artă.

”De multe ori am scăpat teafără, pentru că foaia mi-a luat prin scris durerea și a păstrat-o departe de mine, în caiete cu coperți cartonate, uitate în cutii ale trecutului.” Printr-un transfer magic, odată numită suferința și apoi încredințată paginii, mă eliberez de frici și angoase și am din nou loc pentru curaj. Scrisul este terapie.

”Dacă este scris, înseamnă că a fost gândit, trăit, simțit, aruncat în lume.” Căteva cărți și zeci de caiete poartă în ele toate variantele intermediare ale persoanei mele. Le-am uitat, m-am uitat pe mine așa cum am fost de-a lungul anilor, însă scrisul îmi reamintește negreșit de Raluci în splendoarea vârstelor trecute, de visele lor, de oamenii care au fost cândva prezenți și importanți pentru ele. Scrisul este memoria mea. Scrisul este martor.

”Avem o relaţie complicată, scrisul şi cu mine. Ne curtăm, ne respingem, ne reproşăm că nu suntem mereu la nevoie unul pentru celălalt, ne jurăm iubire veşnică, ca la scurt timp după să suferim o mică amnezie şi să pierdem sensul avut de fiecare în existenţa celuilalt.” De mult timp l-am bănuit și mi s-a confirmat în repetate rânduri, că nu este doar un mijloc de exprimare. Este de multe ori subiectul principal, sursa, scopul poveștilor pe care le spun. Scrisul este personaj.

”Simt că tot ce scriu încetează să mai fie al meu odată scris.” Inevitabil, dacă nu-mi mai aparține odată scris, înseamă că nu a fost al meu nici înainte să fie lizibil. Singurul moment în care poate fi vorba de posesie rămâne cel în care penița se află pe hârtie sau buricele degetelor pe tastatură. Știu asta pentru că, fără excepție, recitind orice text pe care l-am scris vreodată, sunt uimită de stil și conținut. Ca la prima vedere, nicio urmă de familiaritate. Sute de pagini în care sunt musafir în lumea unei persoane pe care aș vrea să o cunosc. Sunt în aceeași măsură cititorul propriului meu mesaj. Scrisul nu-mi aparține.

Dincolo de dorința vădită de a scrie acest text și de a aplauda existența scrisului, vreau să ofer acestui blog un final, poate pentru că blogurile în general sunt începute cu entuziasm și apoi părăsite cu remușcări știute doar de autori – și nu aș vrea ca ralucamarchis.ro să aibă aceeași soartă nehotărâtă sau poate pentru că am credința că, înainte să pot începe ceva nou, trebuie să închei povestea scrisului ca act terapeutic.

 

Sursă imagine1

Sursă imagine2

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *