Cafea fără nicotină

Redeschid subiectul cu intenţia pe care am avut-o la sfârşitul apologiei, aceea de a rezerva aprecierea pentru (atunci) necunoscuta plăcere de a fi nefumător. Este drept că în timp ce-mi propuneam aceasta, nu aveam nici cea mai vagă idee că va veni într-adevăr şi ziua în care, cu aceeaşi sinceritate şi spontaneitate, voi aduce laude unei (atunci) ipotetice vieţii aerisite, în care tutunul va fi exact ce este: o plantă toxică înrudită cu mătrăguna, fără nicio putere de a oferi plăcere, relaxare, linişte, inspiraţie, fără a fi capabilă să umple goluri, doar să le creeze şi cu şanse maxime să producă dependenţă.

 

Până am ajuns să trăiesc acea zi, m-am târât numărate alte zile în care aveam senzaţia că timpul stă în loc. Dacă şi-ar fi urmat cursul lui firesc, cu siguranţă aş fi continuat şi eu să trăiesc la modul propriu, căci la figurat trăiam o replică a unei existenţe smoke free. Mă priveam din departare şi găseam în mine mii de contraste. Mă puteam bucura de venirea verii, de soarele care ardea tot mai puternic. Mă umpleam de senin în fiecare pauză care nu se mai numea “de ţigară”. Tot verdele lăsat în urmă de primăvară mă întâmpina în drum spre şi dinspre servici. Terase cochete îmi făceau cu ochiul când treceam pe lânga ele. Căutam în mulţime oameni care fumau şi plină de curiozitate încercam să citesc cumva pe chipul lor dacă sunt într-adevăr fericiţi. Păşisem pe tărâmul nefumătorilor fără să trec vama, fără să prezint paşaportul. Intrasem neavizată într-un spaţiu străin fără vreo averizare, îndrumare sau vreo carte cu instrucţiuni. Nu reuşeam să merg înainte, pentru că trăiam cu senzaţia că va trebui mai întâi să-mi răspund la întrebarea “de ce m-am lăsat de fumat chiar azi?” Nu ştiam cum să mă comport cu mine, cum să privesc în viitor ignorând lipsa ţigării. Aveam o senzaţie de boală, de insuficienţă, dar în acelaşi timp nu aş fi fost în stare să mă “vindec” cu un fum.

Am început să găsesc lucruri de făcut în pauza de cafea, să citesc, să vobesc la telefon, să conspectez cursuri, să mănânc fructe, orice, doar să-mi dea senzaţia că am umplut un gol. Seara acasă, în timp ce mă uitam la vreun film, începusem să beau tot mai multe licori, să le savurez tot mai încet, să dureze cam cât timp aş fi fumat câteva ţigări.

Visam cum într-o bună zi voi realiza că am făcut de fapt un lucru bun, din toate punctele de vedere şi voi putea pune totul pe seama ambiţiei mele. Nici acum nu sunt convinsă că ambiţia mi-a scos ţigara din gură, mai degrabă inerţia. Nici tăria de caracter,  perseverenţa, poate mai degrabă o doză mare de inconştienţă şi masochism, pentru că psihic eram la capătul puterilor şi de aceea nu mă puteam întoarce din drum.

 

Apoi mi-am imaginat cum subconştientul meu a făcut de fapt acest pas curajos, eu executând ordinele şi resimţind urmările. Probabil se săturase de planurile mele şubrede cum că mă voi lăsa cândva de fumat, într-o zi în care eroismul meu va da pe dinafară – în ideea că poate va exista o astfel de zi în calendar. Şi a tot aşteptat, m-a crezut, a numărat zilele, anii, petrecerile unde fumam până la intoxicare, plimbările pe jos în aer liber cu ţigara-n gură. Văzând că era departe de mine gândul să concretizez vreodată intenţiile, a luat totul în propriile mâini. Vorbeam de subconştient… Ce caracter! Dacă ar fi lăsat decizia în mâinile mele de fumătoare, cu siguranţă aş fi reuşit să-mi înăbuş încă vreo câteva zeci de ani instinctele sănătoase. În această ipoteză, mă simţeam frustrată să nu fiu răspunzătoare pentru propriile fapte. Adică, fie el subconştientul meu, nu puteam să nu-l judec pentru actele comise fără acordul meu direct, planificat.

 

Au trecut zile şi nopti în care, neavând încotro, tutunul mi-a părăsit dezamăgit corpul. Mirarea mi-era tot mai mare cum reuşeam să rezist tentaţiei. Mă întrebam cum de puteam merge în fiecare dimineaţă în cafeneaua de alături, împreună cu colega fumătoare, să-mi beau tacticos cafeaua fără nicotină, ca şi când nu m-aş fi gândit sută la sută din timp cum colega fumează fără grijă în timp ce eu amestec nostalgic cu linguriţa în ceaşcă. Răspunsul este că am putut. Sunt recunoscătoare că mi-am dat şansa asta. Dificultatea era doar în capul meu, lupta era doar imaginară, pentru că de fapt nimeni nu are nevoie de tutun. Nici măcar eu, nici măcar colega. Cu siguranţă nici tu!

 

Nu voi menţiona câte luni, zile, ore s-au scurs de când ţigările au trecut în nefiinţă pentru mine, de când le-am înmormântat cu atâta fast, de când le-am dedicat câteva pagini scrise cu ultimele forţe alimentate de nicotină; aş afişa pe tapet toată mândria pe care o simt acum. Definind timpul scurs aş dovedi încă o dată hotărârea luată, ceea ce în momentul de faţă nu mai are nicio importanţă. Mă aflu deja de partea cealaltă a baricadei. Am trecut prin toate fazele cunoscute şi necunoscute ale sevrajului, am depăşit depresia, am învins falsa melancolie, am înţeles ce înseamnă de fapt ţigara, am acceptat că am minţit şi m-am minţit vreme de zece ani că nu pot trăi fără tutun, doar din pricina fricii, doar de teamă că viaţa mea nu va mai fi la fel de frumoasă dacă îmi neg o plăcere, dacă-mi reprim o nevoie. Numeam “plăcere” şi “nevoie”, simţeam plăcerea de a-mi linişti nevoia, chiar dacă ştiam că maschează o realitate dăunătoare şi urât mirositoare.

 

Nu regret nicio inhalare, n-o să arunc nicio scrumieră, n-o să traduc plăcerea în dependenţă, n-o să modific nicio pagină doar pentru că în timp ce o scriam, o ţigară fumega lângă mine, punând pe seama fumului ei toată inspiraţia. Nu consider că s-a întâmplat prea târziu să mă eliberez, nu ţin neapărat să-mi amintesc cine mi-a pus prima ţigară în gură şi mi-a explicat cum se trage fumul în piept. N-o să dau vina pe nimeni, nici macar pe mine, poate pe ţigară, poate o s-o las în pace, să rămână exact acolo unde trebuie, în trecut, în toate locurile unde m-a însoţit. Nu vreau s-o jefuiesc de toată însemnătatea pe care i-am atribuit-o, nu chiar de toată. O să-i las doar veleităţile artistice, ca să nu stric armonia rotocoalelor de fum, atât de fragile, atât de efemere.

 

Am scris deja apologia fumatului. Nu mai exista motive să justific, să maschez nicio dorinţă sau să îţi povestesc cum tutunul este un capitol important din viaţa mea, doar că destinul crud m-a obligat să-l închid într-un moment cu totul neaşteptat şi nepotrivit. Nu. Nu mai sunt victima niciunei închipuiri. Am închis acea carte, nu doar un capitol. Am respirat aer curat, am aerisit camera, m-am spălat, m-am parfumat şi pentru prima dată am deschis ochii de nefumătoare. Şi ghici? În faţa mea nicio tragedie, dramă sau comedie neagră. O cu totul altă viaţă, o experienţă pe care n-aş fi vrut s-o ratez pentru toate ţigările din lume şi toate senzaţiile pe care ar putea să le provoace real sau imaginar. Atât de măruntă a rămas deprimarea postfumat pe lângă satisfacţia care mă încearcă acum!

Sunt recunoscătoare că pot lua totul de la capăt şi pot regusta tot universul meu cu papile virgine. De acum decorul s-a schimbat, fără alambicate fumuri, fără scrumiere duhnitoare, aer poluat, haine înbâcsite, tuse, voce răguşită, bani risipiţi, timp irosit, boală,  frustrare în faţa semnului “fumatul interzis” şi invidie faţă de nefumători. Practic, toate acestea şi multe altele de aceeaşi culoare şi miros, reprezintă ce am câştigat de pe urma tutunului.

 

Se pare că am reuşit să mă nasc de mai multe ori de-a lungul aceleiaşi existenţe. Aşa cum percep acum viaţa, dovedeşte clar un început, nu o continuare. Totul are o nouă aromă. Pentru mine. Nu există de fapt arome noi, ştiu. Este o simplă greşeală de exprimare. Sunt toate noi pentru că nu le mai amestec cu nimic, pentru că le dau importanţă, le ofer şansa de a mi se dezvălui ca personaje principale. Am tăiat fumul cu cuţitul şi am scos la iveală atâtea lucruri dragi care au trăit până acum în umbra lui.

 

Cafeaua de dimineaţă a devenit o experienţă în sine. În sfârşit o simt, în sfărşit se numeşte cafea, pentru că nu mai face duet cu ţigara. Pot spune că am identificat prima oara gustul de cafea dupa ce m-am oprit din fumat. Un pahar de vin este acum o explozie de aromă, miros şi culoare, o paradă care-mi străbate corpul lăsând în urma lui pură satisfacţie. Când citesc o carte mă pot concentra numai asupra lecturii, fără să mă mai îngrijorez că ţigara s-a consumat şi-mi va frige degetele sau că mi-a căzut scrum pe covor.

 

Fie că am în faţă un ocean dansator sau un munte bărbos şi greoi, peisajul mi se dăruieşte de jur împrejur, fără să fie împiedicat de inutili nori de fum. Nu mai simt panică atunci când intru într-un restaurant şi constat că fumatul este interzis, când rămân fără ţigări noaptea şi toate magazinele sunt închise, când ies din ţară şi pachetul de ţigări costă de patru ori mai mult, când sunt intr-un aeroport şi nu-mi voi putea aprinde o ţigară înca  zece ore, când citesc mesajul de pe pachetul de ţigări şi stiu că este adevărat, când sunt bolnavă şi nu mă pot abţine de la fumat. Nu mă mai simt prost când merg într-o vizită şi gazda este nefumatoare, când toti din jur se uită la mine dezaprobator în timp ce fumez, când sunt singura dintr-un grup întreg care se îndeletniceşte cu aşa ceva, când aflu că înca un prieten s-a lăsat şi probabil mie o să-mi ia multă vreme să ajung la aceeaşi hotărâre. Le las toate în seama fumătorilor. Eu m-am eliberat! Acum, când cineva fumează în faţa mea, nu-mi mai provoacă poftă de un fum, ci milă. Pornesc la drum cu un bagaj mai uşor, cu un stres în minus, cu o victorie în plus şi cu satisfacţia unui lucru bine făcut. Pun accent pe făcut.

 

Acesta este textul final despre victoria mea împotriva fumatului.

Sursa foto:RED COFFEE CUP WITH FLOWER – elizabethblaylock.blogspot.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *