Admit, am îmbătrânit

Fără voia mea, toamna mă aduce de fiecare dată faţă în faţă cu vârsta la care am ajuns. Aş fi crezut că ziua mea de naştere, sau aşa zisele rezoluţii ale anului nou sunt în măsură să smulgă de la mine revelaţii despre cât de multe au trecut pe lângă mine sau cât de mult mă bucur că altele nu se vor mai întoarce vreodată. Descoperirea mea destul de neaşteptată, recunosc, se referă la ultima realitate, la cea care după prea multe toamne nu mai simte nevoia să se repete, să pretindă că se află încă în centrul atenţiei.

Elementul surpriză al descoperirii mele este nevoia mea de a petrece, mai exact lipsa acestei nevoi, preponderent tânără de altfel şi toate celelalte activităţi conexe sau intrinsece cum ar fi clubbing-ul, dansatul şi chefuitul (probabil îmi scapă multe alte variaţiuni pe tema voii bune – sigur toţi termenii legaţi de tinereţe încep treptat să mi se şteargă din memorie).

Totul a început cu o mult aşteptată şi organizată bachelorette party, la care mă vedeam participând activ, cu diverse şi colorate cocktail-uri ţinute elegant în mână în timp ce conversaţia destindea atmosfera, cu ocazionale, dar numeroase shot-uri de tequila pe care le sorbeam profesionist (respectând regula sare-tequila-lămâie), ajungând în cele din urmă la nelipsitele picanterii, bârfe şi cârcoteli despre care un grup de femei garantat ajunge să discute după ce temperatura creşte cu câteva grade de alcool. Toate mi le imaginam descriptiv şi dinamic, începând cam cu o săptămână înaintea fericitului eveniment, mai ales pentru că aducea cu el câteva prietene dragi pe care le-am văzut mult prea rar în ultimii ani. Era seara care urma să se distingă de sute de seri în care n-am avut ocazia să scot de la naftalină hainele de duminică (de vineri seara mai precis), nu doar ca să verific dacă mă mai cuprind; o seară care urma să fie bine documentată, cu snapshot-uri ale momentelor cheie, cum ar fi ridicarea paharelor de tequila în cinstea viitoarei mirese.

Bucuria în sine care-mi ghida majoritatea gândurilor înspre vinerea mare a constat aproape în totalitate în imaginaţia mea, în scenele pe care mi le închipuiam boeme şi pestriţe, pline de energie renăscută şi răzbunată din prea multe vineri nepetrecute, căci în realitate, în afară de autentica fericire de a fi cu prietenele mele (pentru o seară întreagă!), filmul a fost în întregime regizat după un alt scenariu. Iar eu, pe bună dreptate, m-am simţit dintr-un alt film.

Poate ar fi trebuit să încep confesiunea într-o altă manieră, ceva de genul „forgive me friend, for I have sinned; it has been one year since my last party” şi să menţionez din capul locului că de ceva vreme, parcă de tot mai multă, sunt mamă. E foarte posibil ca aceasta să fie rădăcina încrengăturii ce urmează.

Cu sufletul la gură am ajuns la locul faptei, îmbrăcată destul de comod, în haine de care eram foarte mândră, gândindu-mă că moda poate fi soră cu confortul, mai ales pentru o mamă. Am constatat însă că îmi lipseau pantofii decupaţi cu vedere la pedichiura french (şi desigur manichiura asortată), decolteul uşor indecent, pălăria a la Mraz sau părul întins cu placa, pantalonii pană, accesoriile opulente şi telefonul cu sistem de operare android. În rest eram cât se poate de feminină, prezentabilă, însă pentru nişte vremuri care se pare că au apus în timp ce eu mă obişnuisem să mă îmbrac cu rochii largi asortate cu egări coloraţi şi bascheţi Converse ca să fiu trendy.  Acesta a fost primul indiciu în descoperirea incompatibilităţii mele cu „tinerii din ziua de azi”.

Am comandat cocktail-ul după care salivam de o săptămână şi pe când am început să-l savurez cu înghiţituri mici şi satisfăcute, constat că nici măcar băutura pe care o comandasem nu mă mai alinia standardelor vremurilor în care trăiesc. Nu, nu, în bar sau în club sau pe o terasă cu trecere se comandă acum Aperol Spritz. Bine că am aflat şi de acum înainte nu voi mai face greşeli atât de puerile încât să comand pina colada! Nu atât de repede am învăţat lecţia despre ce serveşti de mâncare în cazul în care eşti o tânără domnişoară sau doamnă aflată în societate. Am îngurcitat destul de dificil rotocoala de pizza quatro formaggi în timp ce suratele păreau cu adevărat sătule după o salată transparentă ornată festiv cu o frunză de rucola. Mda, asta m-a cam durut, recunosc, mai ales că am cu cel puţin jumătate mai mult decât greutatea lor. Dar la suflet sunt încă tânără şi sprinţară, mi-am zis, aşa că am trecut repede peste discuţia care nu pare a se sfârşi vreodată, cea despre diete cu rezultate fenomenale. Ar fi fost de-a dreptul stupid să aduc aşa ceva în discuţie de faţă cu cele mai finuţe şi firave dintre fete.

Tequila a trebuit să aştepte (şi aşa a şi rămas, încă aşteptată), pentru că barul a fost doar anticamera petrecerii, aceasta urmând a se muta într-un cadru mult mai prietenos, cum ar fi clubul. Eram surprinsă de itinerariu, dar cu atât mai încântată, încât urma să îmi amintesc pe viu ce se petrece într-un club şi care este menirea principală a acestuia.

Prima mişcare pe care am făcut-o a fost să găsesc cel mai comod loc, unde m-am retras cu prietenele mele mame, urmând a discuta despre prima zi de grădiniţă a copiilor noştri şi de ultimele cuvinte din vocabulalor lor. A fost destul de dificil, pentru că singurul lucru de care nu ai parte într-un club este liniştea, lucru care m-a cam neliniştit, recunosc. Am încercat cu stăruinţă să ne urlăm în urechi, să aşteptăm pauza dintre melodii ca să recapitulăm, să verificăm dacă am înţeles corect datele problemei, însă concluzia dureroasă a fost că ideea mea de distracţie nu avea nimic în comun cu intenţiile stabilimentului. M-am dat bătută şi am renunţat să mă mai fac înţeleasă sau să înţeleg ce mi se spunea. Am zâmbit politicos şi am aprobat din cap de câte ori cineva îmi povestea ceva râzând, am sorbit preocupată din paharul meu cu picior, plin pe jumătate cu Aperol spritz regulamentar şi m-am retras într-un loc unde petrec destul de mult timp în ultima vreme, anume în sinea mea.

Reflexul uman mă îndemna să reflectez cu tristeţe la cele ce tocmai le descoperisem, pentru că pierdusem cu totul bucuria de a fi într-un club, de a bea mult şi divers, de a dansa pe toate melodiile alese de DJ şi de a chiui cu patos când nimerea vreuna din adolescenţa mea, de a face mutriţe hazlii când una din prietenele mele executa vreo mişcare retro sau de a găsi întreaga atmosferă firească şi de bun augur. Nu mai înţelegeam de ce mă aflam acolo (în afară desigur de a o sărbători pe prietena mea mireasă-to-be), de ce trebuia să respir cu forţa aerul acela îmbâcsit de fum,  de ce nu puteam să mă bucur şi eu pentru simplul fapt că participam la a girls night out. Dar nu puteam şi gata. Verdictul era clar. Admisesem că am îmbătrânit.

Iar motivul odată acceptat, mi-am regăsit pacea interioară şi am fost de-a dreptul fericită să plec spre casă, să-mi văd copilul dormind, să mă cuibăresc în patul cald şi să refac mental lista lucrurilor la care să mă gândesc cu nerăbdare la vârsta mea. E absolut firesc să nu coincidă cu cele de acum zece ani (ar fi fost atât de incomod să pretind că ar fi).

Cineva mi-a spus odată că unul dintre secretele fericirii este acceptarea vârstei la care ai ajuns. Eram prea tânără să înţeleg atunci, însă acum mă unge la suflet să ştiu că am alte dorinţe şi că e normal să fie aşa. E firesc să vreau să îmi petrec timpul liber alături de prieteni care îmi împărtăşesc stilul de viaţă, să consumăm sticle de vin (fie şi Aperol) în timp ce în fundal nu se dezlănţuie 1000 de decibeli (sau watti sau ce-or fi), să dansăm blues-uri dacă vrem neapărat şi ocazional să pretindem că facem streptease pe Joe Cocker în intimitatea propriilor noastre case. Mă găndesc cu interes la o seară de wist sau rentz sau chiar remi, la o cafea pe o terasă umbroasă cu câteva prietene bune, la o plimbare în parc cu copiii sau la un film de Woody Allen la cinema-ul cel mai apropiat.

Se pare că am devenit destul de selectivă în privinţa oamenilor şi a lucrurilor cu care îmi ocup timpul şi sunt realmente împăcată cu această situaţie. Îmi place vârsta pe care o am, maternitatea, viaţa pe care o trăiesc, prietenii pe care îi am în preajmă şi revelaţiile pe care timpul mi le îngăduie în plină toamnă.

Sursa foto: http://kmadisonmoore.blogspot.ro/2010/03/wine-painting-connoisseurs-party-for.html

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *