Corporatist sau scriitor.(?)

         Fie ca e afirmatie, fie ca e intrebare, concluzia este una singura. Am fost corporatista, sunt scriitoare, am fost candva ambele deodata, uneori puternic corporativa si doar tangibil literara, alteori convinsa de contrariu.

         Acum, in primul ceas al lui 2013, analizez detasat raposatul an fatidic si sunt mai mult ca oricand convisa ca maiasii s-au referit la lucruri mult mai subtile decat apocalipsa. Intr-un fel, cel mai important de altfel, viata mea, asa cum o stiam, a incetat in 2012, iar cea pe care o traiasc acum este un mugure pe care abia invat sa-l privesc, sa-l miros fara sa-i fac rau cu entiziasmul meu incontrolabil. Gheata si foc am simtit in continuu, alternativ sau simultan, tot anul, fara vreo pauza domoala in care sa apuc sa-mi trag sufletul, sa inteleg ce se intampla. Insa nu era inca momentul sa inteleg, pentru ca abia acum sunt in stare sa privesc cu claritate dincolo de prapastia unui an autosuficient.

painting woman writing thomas faed

         Cei care au citit deja „Corporatistul” stiu de mottoul lui Alix Albu, „sometimes you have to jump off the bridge and build wings on the way down”, cel care l-a determinat sa isi ia soarta in propriile maini. Ei, nu e un secret sau vreo surpriza, insa acasta este de fapt mottoul meu si coincidenta face ca acest roman sa fie de fapt sportul extrem pentru care nu credeam ca am suficient curaj. 2012 mi-a oferit decorul si circumstantele propice pentru a-mi asuma riscurile si a sari fara sa ma mai agat de vreo frica sau indoiala.

           Am trait cele mai intense senzatii, de gol si plin, de inceput si sfarsit, de curaj si inconstienta, de contradictoriu si firesc, incat, pot sa va spun sincer ca sigur mi-am demonstrat mottoul. Pana anul trecut, fraza aceea insemna pentru mine ceva romantic si eroic, sugestiv si provocator, pe care dadea bine sa o mentionez pe toate siteurile la rubrica profile, insa abia acum pot sa afirm ca saritul si podul si aripile sunt parte din trecutul, din istoria mea. Inca n-am aterizat si nu stiu cand o voi face, insa podul de pe care m-am aruncat a fost mai inalt decat anticipasem, iar curajul de care am dat dovada nu a fost imediat urmat de lauri, asa cum imi imaginasem, mai degraba de goluri de aer.

 

         Sunt in intregime Alix Albu. N-as putea spune de ce nu am sexul personajului, insa pot spune cu ceritudine ca fara el si inspiratia lui, as fi fost in continuare doar o scriitoare sub semnul intrebarii, o corporatista oarecare pe un pod intre doua lumi separate, roasa de ciuda de a nu ma putea desprinde de bolovanul pe care-l purtam de ani intregi pentru a-mi elibera mainile sa pot scrie.

             Am ajuns sa cred ca mottourile astea ne sunt predestinate. Gandeste-te la citatul tau preferat si vei vedea ca te urmareste poate de-o viata intreaga si vestea cea buna este ca nu-ti va da pace pana nu va fi devenit adevarat.

             Am inceput acest text cu gandul ca voi scrie despre cele doua lansari, cea de la Bucuresti si cea de la Cluj, insa trebuia mai intai sa va povestesc despre originea acestei carti, despre (re)nasterea ei si a mea deopotriva. Si uite asa ma intorc fara sa vreau la titlu, mai exact la paradoxul corporatistului din  mine. Da, pentru ca daca nu as fi fost corporatista, nu as fi scris aceasta carte. Insa ceea ce ma duce cu gandul la paradox este ceva ce tine de scrisul meu.

           Ideea mea despre ce eram (inainte de „C”) sau nu in stare sa scriu incepea si se sfarsea cu experienta proprie, cu stilul memorialistic si cu siguranta ca nu as sti sa scriu altceva, altfel. Ce n-am stiut insa pana anul trecut este ca atunci cand iti iei inima in dinti si vrei cu tot dinadinsul sa-ti implinesti un vis, devii brusc in stare de cele mai fantastice lucruri. Eram sigura ca nu stiu sa sa compun un roman cu intriga, cu o serie de personaje sau sau cu dialog… pana cand am fost. Despre frumusetea acestor intamplari neasteptate este vorba atunci cand te hotarasti sa-ti schimbi destinul; niciodata nu stii de ce esti capabil pana nu schimbi ceva, pana nu iti dai voie sa fii asa cum ti-ai imaginat de o mie de ori dar n-ai avut curajul s-o faci.

            Ma simt un om implinit si sunt in sfarsit cu adevarat mandra de mine. Sunt impacata cu tot ce am facut, pentru ca cel putin odata in viata mea am avut curajul sa schimb ceva, sa fac asa cum am simtit, fara rezerve sau cenzura.

            E insa obositor sa zbor cand pana nu demult stiam doar sa merg. Mi-a fost garantata doar privelistea, nu si confortul atunci cand mi-am asumat schimbarea… Inca nu am habar unde ma va duce vantul, insa am incredere ca aripile care mi-au crescut intre timp ma vor purta spre locuri de care nici nu stiam ca exista.

          Va doresc si voua la fel in 2013. Curaj si incredere! Si mai ales un an mai bland ca 2012.

Sursa foto: http://www.mytwoblessings.com/p/2012-writing-deliberately.html

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *