Vine, vine… a venit! Primavara.

N-am văzut în viaţa mea o iarnă atât de căpoasă. Se agaţă de fiecare nor, disperată că sfârşitu-i aproape. Se amăgeşte cu fiecare lapoviţă leşinată, crezând că-şi afirmă astfel zi după zi prezenţa inoportună. E adevărat, am minţit! Am mai văzut ierni rude cu aceasta şi în alţi ani cu începuturi la fel de dramatice. Sunt sfârşituri de sezon înrudite la rândul lor cu seriale TV care cândva aveau audienţă, dar cărora, după un timp, le rămâne doar renumele, pentru că subiectul a alungat orice urmă de interes.

N-aş avea de ce s-o învinovăţesc pentru că mai vrea încă puţină atenţie, pentru că e perseverentă şi se străduieşte să dăinuie dincolo de bunul simţ. E dreptul ei şi n-o pot condamna, însă nici n-o pot accepta în viaţa mea avidă de proaspat, sătulă de veşted. Şi-a pierdut tot farmecul, iar din femeia cocheta şi extravagantă de acum şase luni au rămas doar drumuri roase, ciorapi rupţi, pământ inundat, rimel întins sub ochi, copaci înmuguriţi ucişi de ultima zăpadă care le-a uscat florile, ruj şters şi buze crăpate. Nu vreau să-i mai văd chipul deformat care strigă prin toţi porii răutate şi egoism.

Image

Nu-mi poate oferi nimic, mă face doar să tânjesc tot mai mult după soare. Ştiindu-l întotdeauna un gentleman, nu vrea să intervină, nu vrea să-i forţeze mâna, s-o topească, s-o usuce, s-o alunge. Aşteaptă răbdător să plece singură, să-şi ia veşmintele mucede, de culori incerte, să-şi inspire paguba asta de vânt sterp, să-şi adune vata opacă de nori şi să-şi vadă de drum. Să ne lase odată în pace!

Nici eu nu sunt mai prejos, recunosc. Sunt incăpăţânată, dar nu are ce-mi reproşa. Nu de data asta. Văd un ghiocel nervos care pur şi simplu nu mai poate suporta nimic din despărţirea asta interminabilă, iritantă. De câte ori îşi ridică privirea vede trotuare jilave, maşini stropite cu noroi, copaci înfomeţati, păsări care-şi scutură aripile amorţite înainte de a străbate acelaşi cer ursuz, acelaşi de mai bine de-o lună. Ar trebui să se resemneze, să aştepte umil să-i vină rândul la porţia ei de lumină şi căldură, în schimb priveşte cu insistenţă zarea, trăgând nădejde la orice semn, cât de firav, de primăvară.

Sunt obosită şi mi-am consumat resursele de optimism puse de-o parte pentru o iarnă tipică. Ultima doză-mi ajunge cât să mă răzvratesc acum şi să-i dau un ultimatum acestei scuze de anotimp ce mă împiedică să înfloresc.

 *

             Te-am răzbunat, primăvară! Dorinţa mea şi voinţa ta au fost împlinite. Nu mai are cale de întoarcere după toate scenele dezgustătoare jucate la scena deschisă, de parcă ar fi fost în căutarea vreunui talent încă nedescoperit. S-a evaporat în miros inconfundabil de început de viaţă, de frunze uscate arse pe rugul defunctei ierni, să facă suficient loc bobocilor şi mugurilor să se dezvolte fără griji.

         E atât de previzibilă repetabila mea extaziere anuală în faţa aceleiaşi primăveri. Poate pentru că nu m-a dezamăgit niciodată, atât doar că uneori nu este suficient de hotărâtă şi fermă când iarna profită de drepturile ei. Ar trebui s-o scoată în şuturi pe uşuratică şi s-o trimită drept în flăcările lunii lui cuptor, s-o înveţe minte.

         Toate primăverile pe care le-am trăit, mereu mi-au depăşit aşteptările, mi-au încântat simţurile cu energie pură transformată în desfătare. Nu pot s-o cuprind, nu-i ştiu începutul şi sfârşitul probabil nu-l voi apuca, însă ce ştiu sigur este că, de câte ori ies din casă şi plonjez în această sărbătoare diurnă, aş vrea mai degrabă să intru şi să nu găsesc ieşirea. Experimentez de fiecare dată o renaştere, îmi amintesc de promisiunile fiecărui început, uit de neîncredere hrănită doar cu peisaje fade. Îmi este suficient să fiu obligată să traversez un peisaj neinspirat ca să mă contopesc cu el. Ştiu, nu sunt foarte puternică, nu ştiu ignora nimic din ce mă înconjoară. De aceea sunt atât de departe de mine când iarna şi-a spart oglinda şi-şi etalează inconstient urâţenia. De aceea sunt transparentă până când primavara începe să mă coloreze din creştet până-n tălpi într-un curcubeu de culori crude. De-ar fi un fruct, l-as înghiţi cu totul. De-aş avea aripi, mi-aş trăi restul zilelor sub arcul lui perfect. Nu mă plâng. Şi de aici pot la fel de bine să mă las devorată de aer proaspăt şi viaţă nouă.

 *

          Oare acum regretă? Acum că tot oraşul a explodat în artificii multicolore, în zâmbete incontrolabile şi pantofi coloraţi purtaţi de picioare pe jumătate dezgolite? Acum că ştie ce-a împiedicat, n-ar vrea oare să dea timpul înapoi, să-şi fi stors mai repede lapoviţa, să lase copiii să se bucure de tot ce ea n-ar fi putut să le ofere?  Din fericire gura ştirbă a fost redusă la tăcere, presupunem doar că-şi recunoaşte strădania zadarnică.

Am crezut că doar eu înfruntam iarna şi-o înduram ca pe-un război personal, dar văzând străzile pline de oameni senini, terasele aglomerate, parcurile împânzite de părinţi  cu copii, îndrăgostiţi şi atleţi în devenire fericiţi să-şi dezmortească oasele într-o alergare uşoară, realizez că am participat inconştient la un complot de scară naţională. Am crezut că ultimatumul meu a fost suficient de eficient ca să alunge singur bruma din iarba abia mijită, însă acum înţeleg că nu rămăsese om mai puţin dornic ca mine s-o alunge cu orice preţ din orice colţ. Am citit-o în ochii lor, trecând pe lângă ei, în pas domol, în timp ce străbăteam oraşul în sărbătoare. Erau prea plini de soare şi verde, ca să mai aminteasca ceva de ultima răzvrătire a alungatei, însă era clar că expresia feţei era cea a unor învingători. M-am alăturat tuturor în spirit şi am absorbit cu sete toate aromele dulci ale acestei primaveri  fragede.

Uit cine sunt şi cum mă cheamă, uit unde stau şi dacă-mi amintesc cumva, refuz să-mi îndrept paşii într-acolo. Îmi vine să mă tăvălesc în iarbă, să mănânc mugurii copacilor, să stau nemişcată cu faţa la soare toate orele pe care e dispus sa le straluceasca. Nu mă poate dezamăgi nimic, nici oraşul care ar putea fi mai primitor, nici oamenii pe care nu-i cunosc, deşi as vrea, nici criza de care vorbeşte toată lumea, nici picioarele care mă dor de atâţia kilometri merşi în pas alert, ca să alung şi ultima tristeţe împotmolită într-o şuviţă de păr.

S-a sfârşit cu ea şi mă întrebam, recunosc, condusă de prea puţina curiozitate, câtă bucurie a refuzat, câte zile a întunecat atâtea frunţi fără niciun folos. E adevărat că intensitatea libertăţii pe care-o simţim acum n-ar fi fost aceeaşi dacă totul se petrecea conform orarului astrelor. Aşa că nu mai conteaza, nu vreau să-i mai dau importanţă, nu trebuie să-i mai pronunţ numele, tot ce-mi doresc este să zâmbesc ca şi când splendoarea asta de anotimp este cel mai important lucru din lume. Vreau să dau speranţă, să încurajez, să mulţumesc, să degust fără grabă plăcerile gratuite de care atât de des uit în graba către viaţă.

Sursa foto: http://bit.ly/17jN2CT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *