Tinereţea, vecina mea

            Mă gândesc de ceva vreme, mai exact de când în stânga şi în dreapta mea la birou am două fete tinere, proaspete, vesele şi atragătoare, mă gândesc la anii în care şi eu mă simţeam exact aşa cum le văd pe ele acum. Iniţial am fost uşor sau mai degrabă, ca să recunosc (dacă tot m-am apucat de confesat), profund jenată de tinereţea lor. O găseam stânjenitoare şi nu ştiam exact cum să mă port în preajma ei. Încă nu mai fusesem într-o situaţie asemănatoare până atunci sau cel puţin nu într-una care să scoată în evidenţă atât de acut contrastul.

           Deşi între noi nu este chiar o viaţă de om (aşa cum este între mine şi fiica mea), este în schimb o generaţie întreagă. Una pe care o simt în fiecare dintre conversaţiile noastre şi de fiecare dată când mă găsesc în acelaşi cadru cu ele. Nu vă gândiţi că aş fi sau că m-aş simţi vreo băbăciune, însă în prezenţa fragedei tinereţi cred că orice persoană de vârsta mea s-ar simţi cel puţin la fel de pusă pe tuşă ca mine.

woman-in-the-mirror-lisa-kramer

Treptat m-am obişnuit şi am adoptat o atitudine vag maternă, aşa ca să mă situez undeva concret faţă de ele, însă statutul de mamă doar în familia mea îl pot susţine. Astfel, nu-mi rămânea decât să-mi confrunt sentimentele cu realitatea lor si apoi cu a mea. Ce a rămas după este chiar interesant.

Mai întâi am primit lovitura de graţie, apoi graţierea. Intr-o zi, rezonabil de însorită şi de paşnică cu tinereţea mea coaptă, un tânăr (din categoria de vârstă a colegelor mele) care trecea pe lângă mine mi-a pus o întrebare firească, însă felul în care mi s-a adresat mi-a provocat un infarct. „Tanti, îmi spuneţi, vă rog, cât este ceasul?”…

E clar că nu mi-am revenit repede în fire (imediat după ce i-am spus tânărului cât este ora) după acea „tanti” neaşteptată. De fapt, încă mai caut variante ale adresării, sperând că nu l-am auzit prea bine, însă lovitura fusese deja plicată, fără cruzime, ce e drept, pentru că tânărul nu intenţionase să îmi facă ipon, vroia doar să afle cât e ceasul. El a aflat ora exactă, eu am realizat exact vârsta la care mă aflu acum.

Bănuiam eu că nu mai sunt chiar tânără, aşa în sensul acela zglobiu şi nepăsător, însă nici în ruptul capului nu aş fi crezut că am ajuns la vremea apelativului tanti. Absolut nu! Cu toate acestea, în ciuda vârstei mele emoţionale stagnate undeva la şaisprezece ani, sunt de curând o tanti şi treaba-i stabilită. Bine măcar că Matilda încă nu ştie şi sper să nu afle vreodată…

Graţierea m-a surprins prin aceleaşi metode neaşteptate ca şi condamnarea la tanti. Frunzărind stufoasele albume foto de pe  Facebook împreună cu tinerele mele colege, asist la un acces de stupoare când acestea constată că şi eu am fost cândva tânără ca ele, suplă, zveltă, trăgând tacticos şi delicat dintr-o ţigară. Erau vădit şi necontrolat şocate să descopere o versiune a mea care arăta exact ca ele, cumva din aceeaşi specie, lăsând  însă valabilă pentru prezent doar varianta în care eu, cea de acum, nu mai sunt eu, cea de atunci. De aici a început şi debate-ul pe care îl duc cu mine însămi de câteva seri încoace.

Într-un fel am uitat cum am fost şi în alt fel mi-e greu să mă obişnuiesc cu mine aşa cum sunt acum. Parcă n-ar trebui să fiu cum sunt şi parcă nici cum am fost nu mai am cum să fiu. Din şocul colegelor mele iese la suprafaţă diferenţa supărătoare dintre cum am fost şi cum sunt, iar din liniştea neaşteptată pe care am găsit-o la capătul mirării lor s-a născut revelaţia fiinţei la două vârste incompatibile care îşi găsesc punctul de congruenţă doar în spirit. Cu alte cuvinte, mai simple şi mai desluşite, dacă ar fi să nu ţin cont de tinereţe în contextul spiritului, vârsta mea nu ar depăşi cei şaisprezece ani emoţionali.

Treaba este clară. A trecut ceva vreme de când a început tinereţea mea, însă nu este nici pe departe terminată, abia dacă se apropie de jumătate. Mi-e clară această afirmaţie şi o cred pe cuvânt pentru că, privind în urmă către cea care am fost în tinereţea colegelor mele, am deosebita plăcere de a revedea toate câte le-am făcut de atunci şi până acum, iar priveliştea aceasta este de fapt oglinda în care ar trebui să mă privesc.

La propriu sunt vecină cu tinereţea, la figurat suntem una şi aceeaşi.

Sursa foto: http://bit.ly/11e4HDA

3 thoughts on “Tinereţea, vecina mea

    1. Servus Remus,

      Articolul este scris de mine, evident, la fel ca tot ce este postat pe acest site.
      Ce te-a facut sa crezi ca l-as fi copiat?

  1. Salutări, aprecieri şi urări numai de bine din partea unui alt suflet de adolescentă, prizonier într-un trup aflat în pragul rotundei şi înspăimântatoarei vârste de 40 de ani… Ce bine le ştii zice! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *