E destul să fim oameni sau trebuie să fim oameni extraordinari?

Nu mică mi-a fost surpriza sau insesizabilă reacţia când cineva m-a întrebat de ce nu mă mulţumesc să fiu doar om. De ce trebuie să mă lupt cu mine şi cu lumea pentru a lăsa ceva în urmă? De ce nu pot doar trăi, bucurându-mă de viaţă şi luând zilele aşa cum vin, fără să le provoc să fie extraordinare, nemaitrăite vreodată de cineva în felul meu? Surpriza şi reacţia m-au luat pe dinainte, pentru că toată viaţa mea am crezut că răspunsul la o întrebare de acest fel este cumva subînţeles. Am crezut că răspunsul corect este că vrei să fi deosebit, să fi mereu mai bun decât ai fost ieri, să evoluezi având mereu un ţel, să laşi ceva în urma ta şi eventual, numele tău să devină, indiferent pentru cine, un exemplu de succes.

Raluca Marchis. Terapie prin scris

În general, oamenii din viaţa mea gândesc la fel ca mine sau cel puţin aşa bănuiesc. Acum nu mai sunt atât de sigură, pentru că şi în mine se schimbă tot felul de sentimente şi încă nu sunt sigură cum vor arăta la sfârşitul acestui debate cu mine însămi. Poate nici ei nu ştiu sigur ce să răspundă, însă ce ştiu sigur, este că societatea, aşa cum s-a dezvoltat în ultimii ani, cu îndemnuri motivaţionale, cu citate culese din cărţi de selfhelp şi cu direcţia pe care o dau oamenii de succes ai momentului, nu prea mai lasă loc doar unei existenţe, ci numai uneia remarcabile, notabile. Orice alt fel este un eşec. Da, eşec este cel mai nimerit cuvânt. Dacă nu eşti un succes, poţi fi doar un eşec. Alte variante, alte nuanţe de gri, tonuri sau orizonturi nu mai au loc în speech-urile niciunui mare om. Şi de aceea credeam şi eu, ante-întrebare, că viaţa mea, dacă nu este excepţională, va fi fost în zadar.

Eu, cea din adolescenţă, visam că atunci când va începe viaţa mea, (viaţa la modul practic, după absolvirea tuturor teoriilor şcolare), va fi măreaţă. Nu ştiam în ce va consta măreţia, însă era speranţa care îmi dădea încredere în viitor. Pe vremea când încă priveam oamenii mari ca fiind din alt film (nu ca acum, când le sunt egal), îmi imaginam că atunci când eu voi fi mare, voi fi cu siguranţă cineva. Irelevant de ce. Important doar că mie mi se va fi întâmplat cu siguranţă asta. Se poate să fi crezut astfel şi pentru că tatal meu s-a nimerit să fie o personalitate, un om de referinţă în domeniu, un exemplu de urmat pentru cei care îi împărtăşeau pasiunea pentru sport. Şi privindu-l, deducând logic, era obligatoriu ca eu să fiu exact ca el.

Anii au trecut, cursurile s-au sfârşit, sesiunile s-au încheiat, diplomele s-au sărbătorit cu alcool dulce şi spumant, joburile şi-au cerut taxa şi şi-au semnat cecurile, adolescentul a devenit om mare, iar măreţia şi-a păstrat în permanenţă locul în culise, aşteptând numai el ştiind ce. Mă întreb, oare ce formă aşeptam să ia atunci când s-ar fi ridicat cortina? Mă întreb, oare aş fi asteptat-o toată viaţa dacă nu mi s-ar fi pus întrebarea? N-a fost cazul însă şi iată-mă răsuflând uşurată, salvată de la o aşteptare supraestimată.

Concluzia la care am ajuns după această scurtă intercalare de teorii, este una singură, pentru mine de acum şi pentru cea de altădată. Măreţia poate fi cea care ne întăreşte sau care ne doboară.

Pe de-o parte este ceea ce ne ţine pe loc şi ne face să spunem că aşteptăm momentul potrivit. Aşa cum înţeleg acum lumea în care trăiesc, măreţia pare să fie de fapt o nemulţumire mascată, motivul pentru care nu avem curajul să facem ce ne dorim, rezerva de speranţă pe care ne-o promitem de câte ori ne punem visele pe hold. De câte ori amânăm să facem ce ne dorim cu adevărat, ne liniştim cu gândul că măreţia ne aşteaptă la nesfârşit, că este posibilă. De aceea cred că este o aşteptare nedeterminată, o speranţă perpetuă, o împlinire amânată.

Pe de alta parte, măreţia nu trebuie să fie de fapt mare, nu trebuie să se refere la premiul Nobel, Oscar, Pulizer, Bilboard sau oricare alt premiu, atunci când se împlineşte. Îmi dau seama că măreţia constă de fapt în curajul de a face ceea ce ne-am dorit de mult timp, dar care ne-am temut că nu-i destul de mare sau că noi nu suntem destul de puternici să-l împlinim. Şi atunci, să fii un om extraordinar face parte integrantă din a fi om. Cred că toţi ne naştem cu o câte o dorinţă îndrăzneaţă, un vis aparent ireal, irealizabil, cel puţin şi la un moment dat, extraordinarul din noi acţionează şi atunci cu siguranţă suntem mai mult decât oameni.

Sursa foto: http://bit.ly/17wcamO

One thought on “E destul să fim oameni sau trebuie să fim oameni extraordinari?

  1. Just wish to say your article is as astounding. The clearness in your post is just great and i could assume you’re an expert on this subject. Fine with your permission let me to grab your feed to keep up to date with forthcoming post. Thanks a million and please continue the enjoyable work.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *