Mi-e dor să primesc o scrisoare. În plic. Cu timbru. În poştă.

Da, mi-e realmente dor să scriu o scrisoare. De mână. Cu caligrafie îngrijită, cu aranjare în pagină şi numerotare în colţ dreapta sus; să aleg cu grijă foile, să estimez lungimea ei, să o scriu pe nerăsuflate şi apoi să merg nerăbdătoare la poştă; să o azvârl în cutie ca pe un bumerang care se va  reîntoarce la mine cu gândurile destinatarului, artistic încrustate pe ambele părţi. Şi de aşteptarea aceea incontrolabilă mi-e dor. Oare a ajuns, oare a citit-o deja, oare cât de multă bucurie i-am oferit prin rândurile mele?

Mi-e dor de scrisul meu, aşa cum rar mai am ocazia să îl practic, să îl critic pentru p-urile impersonale şi s-urile împrumutate de la o prietenă din copilărie. Da, de când mi s-a făcut dor de scrisoare în toată splendoarea ei retro/vintage, am fost constatat că scrisul meu a devenit rigid şi colţuros, de parcă peniţa sau vârful pixului şi-au pierdut rotunjimea şi le-au crescut colţuri de când le-am folosit ultima dată.

red_country_mailbox_oil_painting_postcards-r2ce7cdcb6a0d4ce3b625ba033c983df4_vgbaq_8byvr_512

Ca orice îndeletnicire obţinută prin exerciţiu îndelungat, scrisul, în genere, este asemenea mersului. Mergem fără să fim conştienţi de deplasarea în sine sau de totalitatea mişcărilor pe care o presupune. Scriem şi cuvintele, prin toate simbolurile grafice pe care le înşiruim involuntar cu gândul la idee, pur şi simplu ţes textul fără conştiinţa actului în sine. Asta se întâmplă în mod normal, când, nici mersul, nici scrisul, nu sunt private de atenţia noastră zilnică. Însă, când mersul ne este scuzat de posesia maşinilor, iar scrisul de folosirea calculatoarelor, îndeletnicirile cândva naturale, devin incomode şi caduce, iar şofatul şi tastatul devin prin eliminare (sau prin regula supravieţuirii), fireşti.

Astfel, dorul meu pentru arta corespondenţei mi-a amintit de scrisul meu, aşa cum îl ştiam şi cum rar îl mai practic. Am devenit conştienta de el, estetic vorbind, şi mi-am dat seama că, la fel cum este personalitatea mea, un amalgam de atitudini proprii sau culese de-aiurea, şi scrisul este fidel firii mele, cu adevăruri, invenţii şi improvizaţii. De aceea mi-e şi mai dor să scriu o scrisoare, pentru că, cel putin pe jumătate, spune ceva real despre mine, pe lângă mesaj.

Pe lângă toate astea, să nu uităm de atenţia si grija cu care se compune o scrisoare, pentru că o poţi scrie doar o dată (sau de mai multe ori, în funcţie de nivelul de perseverenţă). Alegi cuvintele, formulezi frazele în gând, le aranjezi în paragrafe şi, aşa cum le-ai scris, fără corecturi şcolăreşti şi ştersături deranjante vizual, oferi scrisorii originalitate. N-ai posibilitatea să reformulezi, să înlocuieşti cuvinte cu sinonime mai sugestive, să spargi un paragraf în două sau să dezvolţi o idee dacă la recitire ţi se pare sarac exprimată. Şi poate această imposibilitate de a-i schimba veşmântul oferă scrisorii o valoare superioară emailului, pentru că îţi rămâne fidelă, te reprezintă instinctual, fără retuşuri dictate de reguli exterioare.

În ultimul timp s-au spus multe despre expediatul scrisorilor prin poştă ca fiind o activitate perimată, pe cale de dispariţie, un fel de dinozaur al comunicării, însă se refereau doar la modul în care se transmite informaţia, la eficienţă, timp, costuri, volum, însă ce nu va putea niciodată înclucui mesajul electronic, sub orice formă s-ar găsi el, este bucuria enormă şi autentică pe care ţi-o provoacă o scrisoare adevărată, nerăbdarea de a o desface, grija de a nu rupe conţinutul, scrisul citeţ sau usor ilizibil-secretos, veştile, gândurile sau urările care încă mai miros a cerneală.

Oricât de comod îmi este să tastez şi cât de rapid mi-am însuşit metoda aceasta de exprimare, scrisorile sunt pentru scrisul meu ceea ce plimbările în natură sunt pentru mersul meu.

Si apoi, desigur, mi-e dor sa primesc o scrisoare exact ca asta…

Sursa foto: http://bit.ly/16bX1pB

One thought on “Mi-e dor să primesc o scrisoare. În plic. Cu timbru. În poştă.

  1. I hear you, sister! 🙂
    Candva am fost si eu mare scriitoare de scrisori! Dar nimeni nu a mai vrut dupa o vreme… in lumea asta grabita nimeni nu vrea sa astepte 3-5-10 zile pentru un “raspuns” cand se poate in 3-5-10 minute…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *