Cititul, o haină demodată pentru generaţia actuală

Pornind de la ideea că oamenii au în general aceleaşi nevoi şi dorinţe (mă refer la cele de pe la mijlocul piramidei lui Maslow), întotdeauna am crezut că în aceeaşi categorie intră şi nevoia de a citi. Constatările pe care le-am făcut recent în jurul meu şi care m-au determinat să îmi revizuiesc atitudinea faţă de oameni şi lectură sunt, aşa cum nu m-aş fi aşteptat, diferite de ce am gândit eu toată viaţa. Un lucru pe care îl credeam unanim valabil a devenit fără preaviz doar o variantă a unei teorii cu multe variabile în practică.

Cititul înseamnă pentru mine a învăţa ceva nou sau a-mi reaminti ceva ce am uitat; a mă informa despre lumea înconjurătoare; a petrece timpii morţi, transformându-i astfel în ceva util; a evada din prezent într-o lume paralelă sau fictivă; a descoperi natura umană aşa cum a fost văzută în secolele trecute şi cum a evoluat; şi mai presus de toate, a mă descoperi pe mine prin filtrul cuvintelor, poveştilor şi experienţelor altora. Cititul mi s-a părut mereu un instrument fără de care n-aş putea face nimic din toate astea. Şi am presupus că oamenii în general îşi doresc să cunoască, să înveţe, să descopere, exact aşa cum îmi doresc eu. Însă m-am înşelat.

Girl_Reading_Book_Web

Discutam cu câteva studente şi, aducând în discuţie cărţile pe care vreau să le citesc, pe care vreau să le cumpar sau să le împrumut de la bibliotecă şi pe care urmează să le citesc în concediu, pe plajă, au ieşit la iveală câteva păreri contrariante vizavi de preocupările mele caduce. Au început să scotocească în memorie ultima carte pe care au cititi-o, demult, cu ani în urmă, o carte pe care probabil au fost obligate să o citească la şcoala sau în primii ani de facultate. Nu-şi aminteau cu nostalgie acea lectură, ci mai degrabă cu incomoditatea pe care le-o provoaca in general lectura. Am încercat să deazvolt subiectul, am pus întrebări, mi-am arătat fără reţineri curiozitatea faţă de atitudinea lor indiferentă în privinţa cititului şi răspunsul mi-a deşirat orice aşteptare. Convingerea că e imposibil ca cineva să nu-şi dorească să citească mi-a fost contrazisă prin câteva argumente simple şi logice (?) despre cât de neinteresant, inutil, perimat şi unfashionable este cititul. Atât.

Probabil are legatură cu generaţia din care fac parte şi cu exemplul pe care l-am văzut în casa mea, la parinţii şi fraţii mei. Mai mult de zece ani mă despart de aceste studente şi se pare că sunt zece ani prea mulţi. Viteza cu care se schimbă lumea, cu care tehnologia oferă noi şi noi preocupări, este aceeaşi viteză care desparte generaţiile unele de altele. Nu sunt naivă, sunt conştientă că preocupările generaţiei curente nu sunt aceleaşi cu cele ale generaţiei mele, însă cumva credeam că intenţiile s-au păstrat aceleaşi.

Am citit în multe articole că generaţia actuală preferă orice altceva cititului, însă presupuneam că în sinea lor toţi şi-ar dori să citească, chiar dacă au la îndemână zeci de activităţi care să le amâne lectura. Eram sigură că au o listă cât de mică cu cărţi care i-au impresionat, care le-au deschis uşi către universuri fantastice, pe care le-ar recomanda de câte ori ar fi nimerit. Presimţeam în ei o dorinţă intimă de a reuţi cândva, oricând, să mai citească ceva, orice. În schimb, am găsit nu doar lipsa dorinţei de a citi, ci însăşi lipsa intenţiei.

De când mă ştiu am simţit nevoia să citesc, chiar şi în şcoala primară şi generală când aş fi făcut orice să nu citesc, când reuşeam să mă fofilez la ora de română cu fişe de lectură copiate de la colege. Chiar şi atunci simţeam ca mă asteaptă ceva special între coperţile cărţilor, dar pe vremea aceea mă intimida volumul interminabil de pagini al cărţilor cu basme sau al romanelor pentru copii. Simţeam că nu le pot dovedi de una singură, de aceea preferam poezia târziu în copilaria mea, în timp ce colegii mei citeau Cireşarii.

De exemplu, Somnoroase păsărele sau Revedere mi se păreau pe masura mea, mici exact ca mine, uşor de reţinut, suficient de scurte să încapă pe o pagină, drăguţe şi destul de încărcate cu semnificaţii vizuale pentru a le reciti de nenumărate ori cu aceeaşi surpriză. Aveam un carneţel pe care scrisesem Poezii dragi, exact cum avusese mama mea în copilăria ei şi acolo transcriam strofe cu care rezonam şi pe care mi le apropriam într-un fel, crezându-le scrise doar pentru mine.

Au trecut câtiva ani în care mi-am invidiat pe ascuns colegele care într-adevăr citeau întreaga bibliografie de vacanţă (sau cel puţin asta spuneau), iar apoi, după ce mi-am făcut curaj să-l dovedesc pe David Copperfield cu toate volumele lui, am creat un precedent pe care de atunci îl tot  repet. Citesc relativ încet, îmi trebuie poate şi câteva săptămâni să ajung la finalul unei cărţi, iar lista mea de cărţi citite este ruşinos de măruntă pe lângă cea cu cărţi pe care aş vrea să le citesc. Asta din cauza că nu am făcut din lectură o competiţie cu mine însămi sau cu altcineva. Dimpotrivă, îmi acord oricât timp am nevoie pentru fiecare carte în parte, fără să grabesc ritmul firesc al desfăşurării acţiunii. Şi oricâte cărţi aş fi citit până acum, mă gândesc cu nerabdare la toate celelate care le vor urma.

Cu tristeţe constat că nu cartea tipărită este pe cale de dispariţie, ci lectura ca preocupare în sine.

În fine, fiecare cu pierderile lui. Până una alta sunt recunoscătoare ca i-am descoperit pe romancierii polonezi, Reymont şi Sienkiewicz, adevărate mine de aur.

Sursa foto: http://bit.ly/16Mbvhr

 

3 thoughts on “Cititul, o haină demodată pentru generaţia actuală

  1. Raluca, din pacate ai asa de mare dreptate. Oare ce vor face copiii nostri? Oare cum le vom putea insufla dorinta de a citi o carte cand toti din jurul lor vor prefera sa faca cu totul altceva…Ma sperie gandul acesta.

    1. Salutare Simina. Ma bucur sa te regasesc, chiar si in spatiul acesta virtual.
      Eu sunt linistita in privinta cititului la urmasii mei, sa stii. Cred foarte puternic in exemplul personal, pentru ca foarte greu poate fi ignorat. Stiu ca tu esti o si mai mare cititoare si fii sigura ca si copiii tai vor fi dependenti de carti. N-au alta sansa. Poate vor citi pe tablete sau pe alte dispozitive ale viitorului, insa vor avea nevoie sa cunoasca lumea la fel ca parintii lor. Deci, cred ca noi suntem in siguranta.
      TE pup.

  2. Vezi tu, parintii incep sa-si invete copiii sa citeasca, inconstient, inca din primii ani de viata, citindu-le povesti. Dar, pe parcurs, intervine ceva, scoala zic eu, care le taie din avant.Ii obliga sa citeasca lucruri prea serioase pentru varsta lor, care nu il fac sa inteleaga dincolo de povestea propriu-zisa. Ce sa inteleaga un copil de 12 ani din Cartarescu? E prea devreme, si, desigur, asta-l dezamageste. In alta ordine de idei, daca nu citesc nu au cum sa-si dezvolte vocabularul si, mai ales limbajul. Si cum s-o faca atata vreme cat la scoala se dau doar teste, copilul alege varianta pe care o crede corecta si bifeaza rezultatul. Daca-l pui sa dezvolte un subiect nu are cuvintele la el. Insa cei care citesc mult, resusesc sa acopere un subiect si la care nu se pricep, prin VORBE, rostesc adevaruri pe care le deduc din suma lecturilor. Etc. Etc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *