Before midnight, watch the sunrise, kiss the sunset

Nu puteam să las să treacă pe lângă mine ultima parte a sensibilei trilogii fără să dau cinemaului ce merită, apreciere și elogii. În cazul de față vreau să i le ofer pe toate, în primul rând pentru că nu m-a dezamăgit și apoi pentru că n-a fost previzibilă. De obicei sequel-urile lasă de dorit și, cele mai multe dintre ele, se împotmolesc în gloria primei părți.

Auzind de premiera Before midnight, cu câteva luni în urmă, mă simțeam de parcă cineva îmi făcea un cadou neașteptat, fără să fie Crăciunul. Am îmbrățișat nerăbdătoare cadoul, ideea de a mă revedea cu Jesse și Celine, sperând să-mi satisfac curiozitatea: au rămas împreună sau au consumat încă o noapte de amor înainte de a-și vedea din nou de propriul drum?

Astfel promise răspunsurile la întrebări, am purces a-mi reîmprospăta memoria cu răsărituri și apusuri, ca să curgă frumos povestea prin simțuri, să nu fie inoportunata de lapsusuri din primele două părți. Mi-am alocat deci timp suficient pentru aceasta aventură și m-am întors în timp în 1995, când povestea transeuropeană mi s-a înfipt în suflet definitiv, transformandu-se într-o referință de care m-am folosit în repetate rânduri.

photo (2)

A fost ca și când am urmărit pentru prima dată  răsăritul, pentru că nimic din ce am revăzut nu rezona cu amintirile mele. De obicei îmi plac senzațiile acestea, îmi confirmă cumva că filmul își merită aplauzele, dacă la distanță de 18 ani încă reușește să surprindă. Însă surpriza era alta, am băgat eu de seamă, anume că acum 18 ani eram o puștoaică de vreo 16-17 ani care din tot filmul reținuse dulcegăriile: doi străini se cunosc pe tren, se plimbă apoi sub cupola metropolitană a Vienei, când se lasă noaptea se iubesc clandestin în parcul rozelor, după ce consumă o sticlă de vin rosu; se despart a doua zi cu gândul că se vor revedea peste o jumătate de an, cu inimi fragile de îndrăgostiți.

Ce am înțeles de data asta a fost cu totul altceva, pe lângă probabilitatea ca așa ceva să fie posibil în lumea noastră, nu doar pe marele și îngăduitorul ecran, a fost mai degrabă decorul ideologic decât faptele celor doi îndrăgostiți. M-a frapat conversația. Am urmărit-o însetată de prospețimea aceea a minții tinere, deschisă totului, fără cenzură, cu fragmentare rețineri sau accese de libertinaj. I-am invidiat pentru norocul de a se fi găsit, fie și doar pentru o zi. Când aveam vârsta lor aș fi dat orice să am parte de astfel de confesiuni, pentru că orice introspecție o disecam în general cu mine însămi. Rar lucru să poți fi cu adevărat tu însuți pur și simplu pentru că celălalt face același lucru. Și cu atât mai rar se întâmplă să se împletească și cu o atracție autentică. În orice caz, faptul că în final s-au despărțit pentru totdeauna sau nu, m-a mai liniștit puțin, dând ipoteticei iubiri (ne)împlinite un dram de drama *)

Alergând nesătulă către apus, am dat peste Jesse – scriitorul, iar cartea lui a fost un cârlig în plus care m-a agățat și mai strâns de poveste. Mi-a plăcut evoluția lor, fiecare dovedindu-și între timp visele. Nu se lăudaseră cu un deceniu în urmă, chiar știau ce vroiau să facă profesional și, indiferent de serpentinele neprevăzute ale vieții personale, se aflau acolo unde visau. Rămăseseră aceiași și totuși, frustrări și nevroze contemporane îi trădau în mijlocul unei fraze, într-o privire furișată peste chipul celuilalt, într-o mărturisire vinovată. Povestea mi-a devenit și mai dragă prin umanitatea ei, depășind în intensitate (in)credibilitatea unei astfel de revederi, peste ani, oceane, relații ratate și bestseller-uri.

Însă DA-ul categoric l-am simțit înainte de miezul nopții. Când cei doi, rămași împreună, așa cum speram încă din Viena, deveniseră părinți cu responsabilități și limitări, reproșabile de ambele părți, m-am simțit răzbunată. Prima parte a filmului m-a purtat departe, la Nunta în cer a lui Eliade. Priveam frustrata cum cei doi se completau, își continuau gândurile unul din altul, ca un întreg, și mă simțeam cumva trădată, pentru  că o asemenea comunicare între doi soți nu poate fi adevărată sau cel putin eu n-am văzut-o sau trăit-o, așa cum nici Eliade n-a crezut-o posibilă în romanul lui.

Iar în ultima parte, când cărțile au fost aruncate pe masă și hainele pe podea, când umanitatea a țâșnit ca dintr-o arteziană din temerile de mamă ale Celinei și din bănuielile de soție înșelată, din nedumerirea lui Jesse în fața complexității feminine și neputința de a-i ține piept, am văzut un puzzle care se întregea înaintea mea și totodată un film care n-a vrut să fie neapărat un all time romance pentru iubitorii de gen, ci mai degrabă a vrut să fie autentic. Într-un fel pe care nu l-am prevazut, cele două povești eliadiene și-au găsit culcuș sub acoperișul aceluiași cuplu.

*

|Ca să poată fi cu adevarat o poveste cu happy end, prințul și prințesa trebuie să sfârșească împreună, însă pentru a fi o poveste reală, posibilă, scenariul trebuie să permită o oarecare ratare a personajelor. Un film este credibil atunci când trăirile pe care le provoacă își pot găsi echivalentul în reacțiile publicului. |

Sursele foto: http://bit.ly/19gzLrW, http://bit.ly/18Cbdaz, http://bit.ly/19gzSDT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *