Analiza rece/fierbinte a societăţii noastre – Partea I

Ah, de când așteptam să scriu despre asta… despre societatea contemporană, așa cum este, înveșmântată în marketing, iluzii și stereotipuri, precum o prostituată versată. Nici nu-i de mirare că devenim noi înșine niște produse, rezultate de succes ale unui procedeu de modificare socială. Am trecut demult de stadiul de cobai, pentru că ne-am însușit toate experimentele de laborator și acum le numim într-un cuvânt viață. Îmi cer scuze față de cei care se cred neatinși de bolile societății noastre, eu însă îmi recunosc fără menajamente slăbiciunea, viciul.

De dimineața până seara reușesc de cele mai multe ori să trăiesc zile artificiale, zile în care aproape tot ce fac nu are legătură cu mine sau cu nevoile mele reale, ci îndeplinesc un ritual impus subliminal de tot ce mă înconjoară.

Alone

Dependențele din zilele noastre sunt mai numeroase ca pe vremea părinților noștri. Teoretic ne referim la vicii când vine vorba de alcool, tutun sau droguri, însă lista rămâne mereu deschisă și, cu fiecare generație ajunsă la vârsta adultă, mai adaugăm câteva, proaspete, abia provocate de mecanismul acesta indestructibil care este media. Căci până la urmă la asta se rezumă boala incurabilă a societății noastre, la dependențe multiple provocate și întreținute cu picătura chinezeasca de către o mass-media haotică, bolnavă.

Dacă ar fi să trec în revistă toate aspectele vieții noastre de zi cu zi, niciunul nu a rămas necorupt. Hrana, îmbrăcămintea, căminul, sportul, timpul liber, profesiile, imaginea de sine, dragostea, toate sunt străine de realitatea noastră intimă și de nevoile noastre reale. Tot ce ne alcătuiește viața este acum obiectul de activitate al mass-mediei – ea știe cel mai bine cine, ce, cum ar trebui să fim, iar noi, trăind cu ea veșnic suflându-ne în ceafă, jucăm după îmbrâncelile ei.

Pornind de la exemplarele de vedete pe care le promovează, se vede (pentru cine are ochi să vadă) calitatea acestor medii de comunicare. Drept exemplu ni se prezintă în mod agresiv indivizi și individe care n-au nimic de oferit în afară de corpul, degradarea și eventual corupția lor, dar care pot mima un rol de-a gata pregătit de marele propagator de cultură care este media. Eventual, se găsește o modalitate de a-i virusa și pe cei valoroși sau cel puțin imaginea lor, ca să poată fi consumați mai lesne de către mase, lăsând atât de putin loc pentru valoare și adevăr. Și într-un final, copiii noștri vor creste dorindu-și să devină o copie a acestor manifestări de celebritate.

Ceea ce suntem noi pe dedesubt, acolo unde totul este autentic, rămâne acolo, ascuns bine de ochii lumii, de cele mai multe ori inconștient, nu cumva să transpirăm vreo rouă de diferit, de altfel. Exclus! Ni se arată foarte clar cum trebuie să arătăm, să ne îmbrăcăm, să ne purtăm, ce muzică să ascultăm. Nu ni se spune explicit, ca la orele de educație civică, ci ni se inoculează zi de zi o imagine de ansamblu cu care să coincidem, care n-are nimic de a face cu persoana noastră, dar care cumva devine scopul nostru suprem. Nu trebuie să ne uităm la televizor sau sa citim reviste “de specialitate”, pentru că oriunde privim în jurul nostru, mesajele sunt prezente peste tot, gata să ne uniformizeze. Nu mai purtăm uniforme comuniste, însă purtăm uniformele ciclice ale modei, fiecare în funcție de grupările cultural-sociale la care aderăm. Dacă nu reușim să ne încadrăm în niciun tipar și ieșim cumva din decor prin mijloace vestimentare sau comportamentale, suntem vrednici de nebăgat în seamă! Așa ne trebuie!

Nu putem fi doar oameni, trebuie să fim fără de greșeală corporală. Femeile să fie cât mai aproape de perfecțiunea siluetei manechinelor, fără de grăsime; bărbații trebuie să fie și ei supli, fără de burtă, fără de chelie. Dacă nu putem, din motive pe care doar noi le căutăm disperați, atunci nu ne rămâne decât să devenim dependenți de ceva care să ne facă să uităm cât suntem de urâți și de imperfecți.

Mă laud că nu mă uit la televizor, însă mă mai laud și că sunt mare consumatoare de seriale TV și de filme. Nici în domeniul asta n-am mari șanse de scăpare. Actorii, indiferent de calibru, sunt și ei un motiv în plus pentru mine și cei ca mine să ne construim fantezii elaborate despre cum ar trebui să arătăm, să trăim, să iubim, să ne îmbrăcăm, comportăm și lista “cum să” este realmente nesfârșită. Degeaba refuz să consum TV și să citesc reviste sau să urmăresc online ultimele trenduri în orice direcție, pentru că serialele și filmele sunt pline de exemple generoase despre cum ar trebui să fiu eu și cum ar trebui să arate viața mea, lăsând în urma lor după generic, frustrare de nelăpădat. Ajungem să credem în scenariile de-a gata care simplifică viața, reducând-o la elementar, încât realitatea și complexitatea existenței noastre ne dărâmă, nu-i mai putem face față. Neregăsind viața noastră după tiparul anticipat pe ecran, ne dezechilibram și recurgem fie la încă un viciu care să ne facă să uităm provocarea, fie devenim dependenți de TV și cinema, ca să ne alimentăm în continuare iluzia.

Demult mustește în mine gândul ăsta și uite că Don Jon a reușit să-i dea glas, să-l transforme în cuvinte. Joseph Gordon-Levitt mi-a apărut, ca scenarist și regizor, un Woody Allen al actualei generații. A reușit să transmită prin imagini, limbaj și stereotipuri sociale violente, tocmai fragilitatea umană care se luptă neîncetat cu sine pentru a supraviețui. O idee extrem de subtila exprimată extrem de șocant.

Sursa foto: http://bit.ly/1hW0VaK

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *