Mircea Eliade

aHyNHMV3ll0t4w6lMVfSlxmBo1_500

 

“Adolescenţa mea a fost un vis lung şi agitat. Mi-o amintesc ca pe o baladă citită în colegiu şi uitată de mult.” “Păstrez amintirile adolescenţei ca pe o poveste spusă de altcineva şi ascultată pe jumătate dormitând, într-o dupa-amiază de vară, cu albine în văzduh şi tristeţi neînţelese în suflet. Iar pentru că am ascultat povestea pe jumătate treaz, nu o cunosc toată. Erau clipe când închideam ochii sau urmăream un fluture şi atunci spusele celuilalt alunecau pe oglinda minţii fără să lase urme.” “Ascultam povestea vieţii mele neatent. Aceasta este cheia ce ascunde taina existenţei mele. Nu am luat seamă la anumite descompuneri şi însămânţări ale sufletului.”

Sursa foto: http://bit.ly/1bowhDW

 

 

 

Întoarcerea din rai

 

“… pentru fiecare sunt altcineva.”

“Dar de ce trebuie să FACI ceva pentru a rămâne viu şi liber, om întreg printre toate aceste umbre hămesite, de creaţie, de uitare, de opium intelectual? De ce trebuie numaidecât să ai un rost în lume sau să-ţi faci un nume pentru posteritate, să te distingi? Altădată… Să mă fac pe mine operă de artă, aşa spuneam. Să fie viaţa mea o creaţie, să o împlinesc din toate părţile; să o rotunjesc; ăsta să-mi fie ţelul. Dar DE CE să fac o operă de artă, când este aşa de greu să rămână viaţa liberă, viaţă simplă?”

“Rămân cu mine, ajung eu însumi, mă mir, mă înspăimânt, câteodată mi-e teamă că am rămas atât de singur, numai cu mine şi cu amintirile mele – dar nimeni nu se poate coborî, nimeni nu le poate lua.”

“Nu se poate vorbi în rezumat despre dragostele acestea; fiecare este o lume cu o istorie aparte şi niciodată nu se repetă. Niciun alt om nu ştie nimic despre dragostea altuia. Este întotdeauna un alt miracol sau un alt blestem – şi fiecare este destinat să şi-l poate poarte singur, fără putinţă de evadare, fără nădejdea unei destăinuiri care să-i comunice cu adevărat substanţa. Zadarnice sunt toate confesiunile în dragoste; chiar dacă e destăinuită, rămîne necunoscută celuilalt; fiecare o traduce prin experienţa lui şi deci nimeni nu o poate judeca.”

“Şi ce înspăimântător lucru să ştii că orice s-ar întâmpla, un om va continua să te iubească. Adică îl vei face etern să sufere; oricât de mult i-ai dori libertatea, el să nu se poată niciodată desprinde de tine. Ce înspăimântător să ştii că faci pe cineva să sufere, să ştii că nu ai cum să îl ajuţi, cum să-l scoţi din cercul lui de foc; căci orice apropiere te face mai drag; orice i-ai spune, dragostea omului acela găseşte hrană să se menţină, să crească, până la sufocare. Destinul de a asista la drama omului care te iubeşte, suferinţa pe care ai provocat-o, parte, inconştient, cu un gest, cu o declaraţie, care l-a legat de tine.”

 

Jurnalul adolescentului miop

 

“E foarte uşor să spui cunoaşte-te pe tine însuţi! Dar aş vrea să îl ştiu pe acela care a priceput ceva când a încercat să se cunoască pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge ceea ce e firesc în sufletul meu de ceea ce nu există decât prin imaginaţie. Nu mă recunosc în multe gânduri şi nu pricep rostul multor sentimente. Nu pricep de ce sunt câteodată trist şi de ce altădată îmi place să umplu cu fleacuri glumeţe şi superficiale caietul acesta, care ar trebui să fie înţesat numai cu analize făcute pe îndelete şi cu toată seriozitatea.”

“Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta pentru că-mi era teamă.” “Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?” “Eu am încercat să mă supun acestor trăsături pe care le-am considerat părţi din sufletul meu. Mi le-am impus şi mi le-am însuşit. Ce se va întâmpla cu ele dacă voi şti ca nu sunt decât nişte veşminte îmbrăcate în silă? Voi putea oare, să le părăsesc fără să mă copleşească golurile sufletului meu?”

“Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc şi calm în suflet. Niciodată nu m-am putut concentra. De câte ori încercam să mă analizez – mă trezeam într-un întuneric desăvârşit. De unde să încep să mă caut? Unde aş putea fi eu însumi? Şi cum puteam recunoaşte adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?”

“Nu ştiu nimic, şi inima mi se strânge de teamă. Mi-e teamă să nu renunţ la mine. Mi-e teamă de mine, de viaţă. Şi pătimesc, totuşi, aşteptând să o cunosc.”

“E dureros că împlinirile, înnoirile, depăşirile mele sunt întovărăşite de acea constantă conştiinţă a absenţei, a golului. Înţeleg atăt de puţin din aceste lumini şi umbre ce-mi brăzdează sufletul.” “… bănuiesc că toată această nedumerire va pieri în curând şi că negura care-mi oboseşte sufletul se va risipi; atunci voi înţelege necesitatea tuturor acestor schimbări.”

 

Şantier

 

“Mi se pare că am pierdut timpul în zadar, dacă nu sunt în stare să scot din ziua întreagă măcar o pagină de viaţă. “Spaima pe care o am să nu mă consum în viaţa de toate zilele. Graba pe care o am de a mă aduna în fiecare seară în faţa caietului acestuia şi a-mi asigura nemurirea, trecerea mea în conştiinţa altora…”

“Câteodată, gândurile mele originale izbucnesc nepotolit, variat, sufocându-mă şi depăşindu-mă. Încerc să prind din ele pe bucăţi de hârtie, dar se refuză, se risipesc. Ceasurile acestea de posedare sunt dramatice. Un adevărat entuziasm, un raptus; şi incapabil să le exprim. Iar în orice alt timp mi-e peste putinţă să ating acest domeniu.”

“Aş vrea să notez disoluţia aceasta completă şi neaşteptată a sufletului cu care venisem. Aş vrea să-i scriu istoria. Mi-e teamă, însă, să nu ating prea repede o stare când toate priveliştile şi paginile scrise mi se vor părea prostii sau copilării.”

“Simţeam cu o formidabilă sensibilitate, luciditate, atenţie, claritate – cum timpul aleargă în jurul meu, cum fiecare clipă îngroapă pe celelalte, cum tot ce ne încântă sau ne tulbură, nu e decât sclipet efemer.”

“Păcatul oamenilor moderni este nevoia de a-şi explica greşelile, viciile, libertăţile. După fiecare greşeală, după fiecare libertate – încep să mă apăr de mine în acest caiet. Încep să evoc drepturile pe care le am la existenţa mea, aşa cum o înţeleg eu.”

“Noaptea, acum când toate nopţile sunt atât de frumoase, rămân câteodată pe terasă şi încerc să-mi dau seama de toată fericirea pe care sunt dator să o simt. Îmi spun: nu te vei mai întâlni niciodată cu asta.”

 

Isabel şi apele diavolului

 

“Am adormit cu stele privindu-mă. Închideam ochii, strângeam pleoapele, şi stelele rămâneau, aduse de vânt, alunecate de pe grumazii munţilor.”

“Am ajuns aici chemat de mine însumi. Dacă aş scrie pentru alţii, m-aş desfăta zugrăvind ceea ce nu simt nevoia să descriu pentru mine.”

“M-am iubit întotdeauna, sincer şi total. Fireşte, în fiecare an m-am iubit altfel, dar o dâră continuă stăruia în fiecare schimbare. M-am iubit şi mai mult de când mi-am aflat slăbiciunile.”

“Cauzele schimbării mele nu le înţeleg. Ca orice fapt mare, şi schimbarea mea s-a născut din nimic. Şi s-a născut ca să lumineze, să valorifice şi să laude nimicul.”

“Eu nu ştiu să scriu. Voi povesti adolescenţa mea la întâmplare, aşa cum făceam scriind numai pentru mine, când aveam timp şi când mă aflam în faţa celor neînţelese.”

“Hârtia mă înspăimântă, nu hârtia goală, ci jumătate scrisă.”

“Nu vreau să fiu comun. Aceasta este spaima sufletului meu. E strigătul pe care-l aud orice drum aş apuca.”

“Ştiu că existenţa mea e preţioasă. Eu o iubesc. O socotesc mare.”

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *